Dejun cu Vladimir Putin

Cum de-mi ieşise în cale, n-aş putea spune nici acum, cînd am răgazul de a dezlega enigme.
Apăs pe buton.
N-am nici o dovadă că ăsta e butonul potrivit.
Lipseşte tradiţionalul panou luminos de deasupra uşii. Cel care-ţi spune, prin învierea succesivă a cifrelor luminoase, că liftul urcă sau coboară.
Sau măcar că există.

S-a scurs deja un sfert de ceas. Timp în care mi-am dat toată silinţa să duc la îndeplinire ceea ce în Europa se numeşte: a chema liftul. Am apăsat de zeci de ori pe buton. Mi-am lipit urechea de metalul din faţă. Întîi, urechea dreaptă şi, apoi, urechea stîngă. Nu răzbătea nici un sunet. O tăcere adîncă domnea şi în jurul meu. Nimerisem într-un intrînd fără uşi, fără ferestre, fără mochetă pe jos.
Doar sus, în tavan, un neon. Pe care-l apucase tocmai atunci clipitul spasmodic.

M-a cuprins neliniştea. Dacă nu e uşa liftului? Dacă e uşa unei încăperi secrete a KGB? Să nu fi apăsat cumva pe butonul soneriei din biroul lui Beria!
Cum nu sînt semne că în următoarea oră, ba chiar şi în următorul deceniu, s-ar putea întîmpla aici ceva, plec.
După cîţiva metri, mă întorc. N-am încotro. E singurul loc găsit după o oră de rătăcire prin hotel care aduce cît de cît a loc din care se ia liftul.

Simt nevoia să mă frec la ochi.
În faţa mea e liftul.
Cu uşile deschise.
Cînd şi cum venise?

N-am vreme de întrebări existenţiale. Cutia poate dispărea aşa cum a apărut. Pe neaşteptate. Păşesc înăuntru cu sentimentul că urc pe un submarin privatizat prin metoda MEBO.
Apăs pe ultimul buton, singurul pe care-l dibuiesc. Nu văd numerele corespunzătoare diferitelor niveluri. Sînt şterse pînă la metal. Mă simt ca la ruleta rusească. Nu ştiu dacă am pus degetul pe butonul care duce la subsol sau pe cel care duce la ultimul etaj.

Rămîne să verific pe propria-mi piele.
Cu un huruit grozav, de mansardă lovită de spasmele unui cutremur, liftul o ia în sus la galop.
Poc!
O sfeclesc.
S-a ars siguranţa!
Nu, nu s-a ars nici o siguranţă.
Liftul s-a oprit la nivelul pe al cărui buton apăsasem.

Ca şi la uşa camerei, un pocnet mai mult decît asurzitor te anunţă că a ajuns acolo unde ai comandat.
Nu-mi dau seama de ce e nevoie de un astfel de pocnet.
Să-i treazească din somn pe ruşii care vin beţi mangă din oraş?
Să-i avertizeze pe cei ce se giugulesc că uşa se va deschide şi ar putea fi surprinşi într-o postură indecentă?
Sau pur şi simplu pentru a te anunţa că el şi-a făcut datoria?
Ceva în genul pocnetului din călcîie al ordonanţei, după ce ţi-a lustruit cizmele.

După calculele mele, apăsasem butonul pentru lobby.
Ajunsesem însă la etajul 12. Îmi dau seama de asta, după ce scot capul din lift (n-am curajul să ies de tot, dacă o ia din loc?!) şi privesc într-o parte şi-n alta, la numerele camerelor de pe coridor.

Pagini: 1 2 3 4