Dinu C. Giurescu | Gleb Drăgan

Dinu C. Giurescu – căută rostul şi locul faptului istoric în mintea şi inima noastră

Aş considera un noroc pentru noi prezenţa anumitor voci în momentele revenirii în sanctuarul istoriei naţionale. La câte riscuri s-au adunat de-a lungul timpului, când varii motive au introdus metode de neacceptat în perceperea şi dezvăluirea faptului deja întâmplat, la câtă puţină cultură şi subiectivism, partizanat şi anticultură am fost îndemnaţi în calitate de contribuabili de rând, aveam nevoie ca de soare de asemenea glasuri cumpătate şi bine intenţionate, dincolo de orice cunoaştere a adevărului cel adevărat ce trebuia adus la suprafaţă. I-am întâlnit cu diverse ocazii. Am urmărit scrisul lor şi le-am ascultat depoziţiile publice. Când am crezut că e cazul le-am bătut la uşă pentru interviuri punctuale.

În atâtea rânduri îl salutam pe domnul Dinu C. Giurescu pe te miri unde: pe Calea Victoriei, în drum spre Academie, în metrou, grăbit să ajungă la Universitate, la întruniri rezervate temelor de care se ocupa. M-a tulburat dintotdeauna dragostea pentru istorie în această familie, adoptată drept crez inamovibil şi transformat în dat testamentar. Coborâtoare din Chiojdul Buzăului, ramura Giurescu se instituie în cercetarea românească într-o viguroasă ofensivă de cunoaştere şi afirmare prin fundamentare. A fost mai întâi Profesorul iniţiator de dinastie, Constantin Giurescu, pe care soarta l-a obligat la o prea grăbită şi nedreaptă tăcere. Pe Constantin C. Giurescu, trecut prin capcane generate de propria-i autoritate şi competenţă, îl vedeam şi-l ascultam în ultima parte a veacului trecut. Condeiul său scăpărător se încumetase să se rostească chiar şi în dreptul unor pagini alcătuite de Iorga. Profesorul Dinu C. Giurescu continuă să se aplece cu evlavie asupra faptului istoric, căutându-i rostul şi locul în mintea şi inima noastră. Consumă timp şi metodă în descifrarea alternanţelor de bine şi rău, niciodată prea mult bine şi prea adesea prea mult rău, Cu domnia sa alături ne simţim mai siguri pe noi în a ne cunoaşte şi pronunţa. Este de-a dreptul fascinant să-l urmăreşti în separarea plusului de minus, în numirea cu atenţie şi maximă preocupare de a nu greşi, a strigărilor veacului prin care trece, a unora dintre cele de dinainte.
Cum ziceam, prezenţa sa la microfon în amfiteatrul istoriei, o binefacere.

Gleb Drăgan – o existenţă vizibilă pe tabla de şah pe care fuseseră convocate piese de artilerie

S-a prăpădit de curând, pe când sărise de 90 de ani. Te şi întrebi cum o poate duce atâta o fiinţă pândită din naştere de dijmuitorii vieţii. Era basarabean şi fusese trimis la studii „în ţară”, împreună cu fratele geamăn. I-au prins aici efectele colaterale ale „înţelegerii Ribbentrop-Molotov”. Au rămas aici, încurajaţi de recâştigarea Basarabiei. Au rămas şi după ce armata roşie a recălcat-o în picioare. Părinţii erau „dincolo”. Au supravieţuit şi ei, dar să nu-i fi întrebat cum: tatăl dus în Siberia, mama şi ea dincolo de Cercul Polar. De ce o fi fost aşa şi nu altfel? Doar Cel de Sus ştie. Fratele a trecut înapoi, încurajat de o ofertă în cercetare. S-a instalat şi a rămas definitv la Kiev. Gleb a rămas la Politehnica din Bucureşti, specializat în tehnica tensiunilor înalte – TTI. A devenit expertul number one în domeniu. Laboratorul din Polizu i-a datorat existenţa. Circula între sudenţii de la Energetică un slogan… de specialitate: „Învaţă la TTI/ Câte trei ore pe zi/ Învaţă, nu fii golan/ Căci te pică Gleb Drăgan”.

Bărbat bine făcut, cu părul chiar şi grizonat in integrum dat peste cap, pieptănat cu pedanterie de licean. Pe măsură ce a trecut timpul, pielea feţii a căpătat o nuanţă stacojie, proprie unei boli anume. N-a fost aşa, profesorul a dovedit vigoare şi poftă de muncă până în clipele din urmă. Pensionat de la Politehnică, trecuse cu arme şi bagaje la Academie unde, ca preşedinte al secţiei tehnice, gâlgâia de idei. Făcuse echipă cu oameni mari. Pe atunci erau în activitate la Electroenergetică, aşa se numea până la un moment dat facultatea unde lucra, asemenea somităţi: Constantin Budeanu, Remus Răduleţ, Mitu Dumitrescu, Martin Bercovici, I. S. Gheorghiu, Ion Antoniu, Al. Popescu, venind după ei Al. Fransua, Constantin Mocanu, Al. Timotin, Al. Ifrim, Andrei Ţugulea. Gleb Drăgan s-a înscris ca existenţă vizibilă pe tabla de şah pe care fuseseră convocate asemenea piese de artilerie.