Expat în Thailanda. Călătoria cu motocicleta-taxi, mai palpitantă decât o săritură din avion fără parașută

Continuăm de unde am rămas ieri, adică rătăcită. Detalii, aici: Expat în Thailanda. Prima escapadă în oraș, primele încurcături

Era o zi de martie cu temperaturi de 35 de grade, resimțite spre 40. Era după orele 14, iar soarele mătura totul în valuri de căldură, care te goleau de energie. Umiditatea făcea căldura și mai greu de suportat, creând pârâiașe de sudoare ce se prelingeau din creștet peste frunte și-mi intrau în ochi încețoșându-mi privirea, apoi se prelingeau mai departe pe obraji spre bărbie. Mă întrebam dacă e transpirație sau deja plâng de nervi.

Brusc, mașina s-a oprit în mijlocul drumului. Era straniu pentru că drumul se îngustase doar pe o bandă pe sens, care se oprea cumva sub umbra unui copac uriaș. Am crezut că drumul se înfundase. Alături de mașină, pe un spațiu verde amenajat sub un copac, era amplasat un templu din lemn aurit. Era deosebit de alte locuri cu temple pe care le văzusem înainte, deoarece era înconjurat de un maldăr de haine portocalii și galbene sau de costume tradiționale chinezești sau thailandeze, toate puse pe umerașe acoperite cu huse de plastic, ordonate, câte au încăput pe stative metalice, altele puse deasupra, în straturi. Peste toate și printre ele vedeai nenumărate ghirlande de flori din hârtie sau plastic. Toate puse așa laolaltă, mai vechi sau mai noi, mai curate sau mai prăfuite, alcătuiau o grămadă stranie în mijloc de drum.

Stăteam înțepenită pe banchetă neînțelegând nimic din locul în care mă aflam. Un ciocănit puternic și nervos dinspre geamul cabinei m-a readus în realitate. Nedumerită de ce se întâmplă și de ce a oprit, am coborât și am mers să cer explicații șoferului. Eram definiția țâfnoasei agresive. Și când mă pregăteam să cer socoteală, în dreptul portierei din stânga a mașinii – aici se conduce pe dreapta, ca în Anglia, fiind singura țară asiatică care a optat pentru asta- văd, cu stupoare, cum prin geamul lăsat doar câțiva centimetri iese o mână mică de femeie, soția șoferului probabil, făcută căuș. Rămân blocată și incapabilă să înțeleg ce vrea de la mine. Clar, nu eram pe Nakluea, în cartierul meu, clar nu eram în vreun loc cunoscut, clar nu știam ce trebuia să fac. Nackluea, îmi zice șoferul. Nackluea?! repet prostește eu. Nu este Nackluea, îi răspund în engleză. Nackluea, Nackluea, îmi răspunde el. Finish! Cum finish?, mă revolt inutil. Femeia continua să stea cu mâna întinsă prin geam. Aș fi vrut să mă urc înapoi în mașină și să-i cer să mă ducă acasă, dar nu știam care erau regulile, dacă puteam să-i cer asta sau nu, dacă el își continuă drumul înainte sau se va întoarcere spre oraș. Eram picată din cer, ruptă de realitate, blocată în comunicare, niciunul dintre noi neștiind bine engleză. O făcusem, încă odată, în manieră proprie! Bombănind furioasă, am scos o moneda de 10 bht pe care am depus-o în mâna întinsă și am rămas buimacă în mijlocul drumului rotindu-mă în cerc să înțeleg unde Dumnezeu sunt.

Nu recunoșteam nimic din ce era în jur. Era ca o piață, cu un portic în stânga, dar nu mă tenta să intru. Totul era închis, tarabele aveau lăsate copertinele de soare, ascunzând în penumbră mărfuri și am ghicit și oameni, care, probabil, mă priveau amuzați -gândeam eu rușinată și furioasă- de dezorientarea mea. Ghiceam dincolo de piață marea. Dacă e marea, atunci, hai să o iau spre ea și, mergând de-a lungul ei, pe plajă, ar trebui să mă apropii de condo-ul meu sau măcar să-l văd. Am încercat să îl identific printre clădiri, dar nu aveam în jur nicio construcție înaltă, ceea ce m-a făcut să cred că eram, cu adevărat, departe de casă.

Mi-am amintit că am un telefon inteligent ce m-ar putea ajuta să localizez unde sunt și încotro să o iau spre a ajunge acasă. Am deschis aplicația de hărți și am constatat că netul îmi era insuficient pentru a-l putea folosi. Era exact ce aveam nevoie în acel moment și în acel loc. Și cum continuam să mă comport dezarticulat, insistând absurd să merg pe jos, în loc să o iau înapoi pe șosea, să trec strada pe sensul invers și să caut un taxi spre casă, am făcut exact contrariul. Am luat-o pe străduțe spre mare.

Dacă tot am ajuns aici, hai să văd ce este în zonă, mi-am zis. Adevărat că aveam nostalgia Greciei și mă gândeam că poate o să găsesc aici ceva pitoresc și bun de explorat și, mai ales, de pozat. Dar, cu cât înaintam pe străzi îmi devenea tot mai clar că nimic din ce filme îmi derulam în imaginația mea, de europeană ajunsă întâia dată aici, nu bătea cu realitatea. Străduța pe care am apucat-o, în urma mașinii, era anostă, cu căsuțe mici, doar cămăruțe prăfuite, mirosind a canalizare. Niciun om în drum, niciun Family Mart, aceleași polate cu ghivece cu plante de papirus sau holocasie în față, strada curgea așa la nesfârșit. Am cotit la stânga pe prima străduță, gândindu-mă că voi găsi puțină culoare și că mă conduce spre mare și spre plajă. Casele erau parcă și mai mici, și mai înghesuite, totul era gri, greu mirositor, amestec de canalizare cu pește. Greu de suportat sub soarele, care  continua să lichefieze aerul și să estompeze formele clădirilor. Telefonul devenise inutil din lipsă de internet și, văzând că în loc de ieșire la mare, strada se oprește într-un zid gri albastru-verzui, am hotărât să cer îndrumare.

M-am îndreptat spre un bătrân întrebându-l dacă știe cumva unde e condominiul meu. Ce nebunie! Eu, cu o engleză precară, încercând să port o discuție cu un bătrân thailandez. Ce șanse aveam ca el să știe engleză? Puține spre niciuna. Și așa s-a dovedit a fi. Fiecare vorbea în limba lui într-un dialog al surzilor. Și-atunci, mi-am amintit că pe maps, la istoric, aveam numele condominiului meu scris în thailandeză. Ușurată, i-am arătat  și omul s-a uitat la mine cu o privire grăitoare. Și cred că daca nu era budist și-ar fi făcut cruce. Cu degetele-i grele și deformate de muncă mi-a luat telefonul din mână și a citit ce scria, apoi, mi-a apucat zdravăn brațul, m-a întors în loc și, spunând ceva în limba lui, mi-a arătat direcția condo-ului, cumva departe, peste case și, răsucindu-mă încă odată, mi-a arătat să o iau înapoi spre șoseaua principală. Clătina din cap a mustrare, a mirare, a îngrijorare, că eu nu am ce căuta singură acolo, într-un cartier ce poate nu era locul cel mai sigur pentru mine. Am mulțumit aplecându-mi corpul în față cu mâinile în dreptul pieptului și am luat-o înapoi, căutând să nu greșesc calea. Fără cartelă activă pe telefon nu aveam cum să sun, nici să folosesc hărțile. Am făcut drumul înapoi spre copacul cu templu. Căldura era tot mai greu de suportat. Când ieșeam de sub umbra copacilor sau a prelatelor presărate de-a lungul trotuarului, soarele mă lovea în creștet cu ciocane fierbinți ce storceau energia din mine ca din fierul topit, lipit de nicovală.

Nu era în zonă niciun thencar să mă pot întoarce și nu știam nici programul după care ar funcționau, dacă ar exista așa ceva! Câtă necunoaștere din partea mea! Mai târziu, am înțeles că ele nu au niciun program, circulă cu sau fără călători. M-am uitat după un taxi și, bineînțeles, că nu era niciunul. Mai rămânea ca alternativă motocicleta, dar nu aveam curajul să mă urc pe ea.

Am hotărât să o iau pe jos spre oraș, cu speranța că voi găsi un taxi. Dar, întâmplarea, poziția stelelor, destinul se vorbiseră că în această după-miază să-mi fie potrivnice. Eram stoarsă de energie. Îmi era sete. Și-aveam sentimentul că mă aflam prinsă într-o capcană în acest loc fierbinte, lipsit brusc de viață. Trebuia să fac ceva să ies din acel loc. Și am hotărât. Voi lua o motocicleta să ajung acasă!

Undeva, ceva mai în față, la umbra unui copac, leneveau trei bărbați cu veste portocalii. Respirând adânc m-am îndreptat hotărâtă spre ei. Nu mi-au dat atenție decât când am ajuns în dreptul lor. Taxi? Am vrut să răspund, dar din gura uscată a ieșit doar un sunet nearticulat susținut de o mișcare puternică a capului. I-am spus adresa în timp ce mă urcam pe motocicletă în spatele lui. Și am pornit. Dumnezeul meu, fii cu mine și ajută-mă să ajung vie acasă! Așa m-am rugat, dar credința mea nu era prea puternică. Continuam să fiu înlemnită de teamă, urmărind cu coada ochiului dacă se apropia de noi vreo mașină sau alt motociclist. Taximetristul nici habar n-avea ce spaime  mă încercau, continuându-și liniștit drumul. În curând am ajuns în dreptul blocului unde locuiam. Recunoscătoare, ca și cum primisem o nouă viață, am plătit și am mulțumit înclinându-mă – lui sau mai curând Domnului meu. Și cred că a fost momentul în care am gândit că, totuși, nu e atât de rău să folosesc, la nevoie, motocicleta.