Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

„Fătucile rujate” ale lui Traian Băsescu nu sunt „fătucile” mele

Titirezisme. Rare sînt în Istorie spectacolele de oportunism fățiș, revoltător, precum cel pus la dispoziția posterității de perioada dintre plecarea lui Napoleon de la Fontainebleau și îmbarcarea pentru exilul definitiv de pe Sfînta Elena. Evidența oportunismului izvorăște din frecvența incredibilă a răsturnărilor de situații și de destine, dar și din proeminența personajelor care se răsucesc titirezicește.

Să ne reamintim.
Napoleon abdică pe 6 aprilie 1814. Îl obligă la asta oamenii pe care-i făcuse, pe care-i promovase, pe care-i îmbogățise:
Marmont, Ney, Soult.
Între timp mulți dintre foștii săi adepți îl părăsesc pentru Ludovic al XVIII-lea.

Vine martie 1815.
Napoleon revine la cîrma Franței. Ney, Soult, se dau de partea sa. Într-un an doar, Ney, Soult se răsucesc la modul halucinant. Ney rămîne cel mai bun exemplu. E mareșal al Imperiului. Trece fără să clipească de partea lui Ludovic al XVIII-lea. De fapt, nu trece, ci trecuse, deoarece participase la complot. Drept răsplată, Ludovic îl face pair și comandantul Cavaleriei. Pe 5 martie 1815 îi promite lui Ludovic să-l aducă pe Napoleon într-o cușcă de fier. Pe 12 martie 1815 îl trădează pe Ludovic. E responsabil de eșecul de la Waterloo:

Comandant al aripii stîngi a Armatei Imperiale, acționează cu maximă brambureală. Despre el Napoleon a zis:

„Pe cît este de brav, pe atît este de slab și excesiva sa ambiție îi întunecă gîndirea”.

Sau Jean-Jacques Cambacérès. În ianuarie 1814 e numit de Napoleon primul în Consiliul Imperial de Regență. În aprilie 1814 e însă primul care votează abdicarea. În timpul celor o sută de zile devine arhicancelar și ministru de Justiție al lui Napoleon.

N.B. Din zicerea lui Napoleon despre Ney remarc un adevăr tulburător: Toți cei care au avut într-un fel sau altul o legătură cu Napoleon au rămas în Istorie prin faptul c-au fost oamenii lui Napoleon, dar și prin vorbele lui Napoleon despre ei, multe deloc binevoitoare.

*

Makine. Am terminat Recviem pentru Est de Andrei Makine, variantă românească de la Polirom (2015) a cărții Requiem pour lʼEst, 2000, Mercure de France. Greu de rezumat în cîteva cuvinte impresia. Am zis că e vorba de trecerea omului singur prin delirul istoriei. Da, dar acest om singur e un agent KGB.Dacă n-ar fi apărut în Franța, aș fi zis că e o carte de Soljenițîn, profetul zbîrlit al decăderii Imperiului Rus. Da, asta m-a frapat. Revolta față de ce a ajuns Rusia de azi, revoltă cum nu se poate mai bine oglindită în ultima parte a cărții, în care apar ghiorțanii ruși de azi, vînzarea Rusiei cu tot cu suflet, punerea la îndoială a Jertfei rusești în cel de-al doilea război mondial.

De notat: violența halucinantă a unor întîmplări: oul de pasări clocit de deținuți în Gulag la subsuoară, detașamentele de deținuți în Război, Rusia scăldată în sînge, excesele primilor ani revoluționari. E o carte de o rară violență în denunțarea Istoriei sovietice și totuși prin nimic tendențioasă. Cred că se explică prin fatalismul rusesc al personajelor, care trec prin Istorie ca niște plugari pe ogor.

*

Marquez. Am găsit în engleză Operațiunea Carlota, ciudatul reportaj al lui Gabriel Garcia Marquez despre Intervenția lui Castro în Angola. Curios rămîne că n-am dat peste o variantă în franceză. Se citește ușor. Ca și în cazul Elian, mă întreb ce l-a apucat pe marele scriitor să dea gata un articol ce pare propagandistic. Citind Carlota, observi imediat că Marquez a fost atras de notele de fantastic ale Operațiunii. Nu întîmplător, el se concentrează exclusiv pe debutul Operațiunii. Elementele caraibene, ca să spunem așa întîmplărilor de realism magic, sar în ochi, ca întîmplări desprinse din Un veac de singurătate care s-au petrecut în realitate. Prozatorul Marquez purcede aici la o întreprindere asemănătoare celei a lui Caragiale: Reportajul cu valoare de proză.

*

Scriam pe 3 aprilie 2014. „Fătucile rujate” ale lui Traian Băsescu nu sunt „fătucile” mele

Marţi, 1 aprilie 2014, în deja tradiționala Declarație de seară de la Cotroceni, Traian Băsescu s-a năpustit asupra clişeului Băsescu şi guvernul lui.
În toiul loviturii, domnia sa a zis: „Vreau să fiu foarte clar, că am văzut obiceiul, şi la fătucile rujate, şi la politicieni: Băsescu şi guvernul lui… Fătucile rujate, cum le spune maestrul Cristoiu, la asta mă refer. Citez un clasic al jurnalismului.“

Dincolo de un subiect revenind obsedant la Traian Băsescu – măsurile de austeritate pentru ieşirea din criză – domnia sa m-a citat ca făuritor al sintagmei Fătucile rujate.
Precizînd că aş fi prefat să fiu un clasic al literaturii şi nu unul al jurnalismului (ce să-i faci, jurnalismul o să-l bage în mormînt pe scriitorul Ion Cristoiu!), simt nevoia unei corecturi.

Sînt autorul formulei fătucile din presă. Ca, de altfel, născocitorul şi al altor vorbe mai mult sau mai puţin nimerite pentru a defini realităţile postdecembriste: Talibani, piţifelnici, miliardari de carton.
Aşa cum am înţels eu conceptul, fătucile nu pot fi fătuci rujate. Pentru că fătucile mele nu se rujează. Muieruștile, da, se rujează. Fătucile – nu.

Vorba fătuci mărturiseşte o realitate tipică ziarelor şi televiziunilor noastre sărace. Pentru a face economii, ziarele şi televiziunile angajează (fără carte de muncă), fetişcane sărmane din toate punctele de vedere: material (se vede asta după cum sînt îmbrăcate), intelectual (sînt prostuţe. Prostuţe, nu proaste!), cultural (confundă pe Carol I cu o marcă de ciocolată belgiană), profesional (n-au talent de ziariste deşi, de regulă, sînt harnice), sexual (nu mai explic, e suficient să le vedeţi).

Fătucile dă curs mai degrabă duioşiei mele faţă de aceste sărmane decît antipatiei, prezente în formula fătucile rujate. Bietele tinere trudesc de dimineaţa pînă seara pentru o remuneraţie de nimic, mor de ciudă că alte colege (muireuştile) se culcă cu şefii, sînt mîndre în bloc că apar la televizor şi notează tot ce aud la conferinţele de presă cu pix de unică folosinţă.
Atenţie! După ceva timp petrecut în presă, fătucele (nu toate) devin muieruşti. Atunci se rujează şi sînt periculoase.

Alte titluri din 3 aprilie 2014


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „„Fătucile rujate” ale lui Traian Băsescu nu sunt „fătucile” mele”

  • Titirezisme- recunosc nu știu ce înseamnă acest termen. Nici măcar nu intuiesc. Dar viziunea maestrului Cristoiu despre ”oportunism” este, în opinia mea, complet falsă. Toți cei din jurul lui Napoleon, pomeniți în ”Titirezisme”, au fost înainte, ca și Napoleon, mânați în luptă de revoluția franceză, mai exact de ideile lui Robespierre. Spre deosebire de el (Robespierre), cei din anturajul lui Napoleon au intuit (nefiind niște genii) că nu puteau prelungi Revoluția pentru o perioadă mare de timp. Era necesară o perioadă de latență în care ideile revoluționare să pătrundă în marea masă a popoarelor. În ultima parte a domniei lui Napoleon toți din jurul lui doreau liniște, să poată să să se bucure de favorurile obținute (pe drept, în lupte) tocmai de la cel pe care îl vor trăda. Erau precum un șarpe, ce a înghițit o pradă mult prea mare și are nevoie de timp pentru digestie. Așa cum au subliniat unii istorici (ex. Gheorghe Eminescu), Napoleon a împins Revoluția peste limitele ce le puteau suporta ”camarazii ”săi. Au trădat împinși de nevoia de liniște.
    Au realizat apoi că cel ce l-a înlocuit pe Napoleon nu se ridică la standardul minim al Revoluției. Restaurația nu a ținut cont de Revoluție și este cauza revenirii lui Napoleon. Restaurația a dorit să aducă francezii la timpurile dinainte de revoluție, iar poporul francez nu a acceptat. Fără Restaurație nu ar fi existat revoluția de 1848.
    Concluzie: nu au fost oportuniști, în sensul peiorativ, s-au adaptat vremurilor, iar istoria le-a dat dreptate lor. Europa unită, sub hegemonia Franței revoluționare, nu s-a realizat. Europa unită a fost posibilă mult mai târziu, după 1945. Napoleon rămâne vizionarul de geniu al Europei. Echipa sa nu s-a ridicat, din păcate, la nivelul său.

    Cu stimă

  • Pana una alta Zdrelycoco a fost evacuat din Urcacania de catre CIA ceeace arata in mod sigur si clar ca armata urcacana a infrant Rusia s-a ajuns agatata de zidurile Kremlinului. Evacuarea lui Zdrelycococ inseamna de asemenea o escaladare a conflictului cu intrarea unor tari din Nato in razboi direct cu rusii. Polonia, Estonia, Franta si Romania printe cele mai probabile tari care sa faca acest lucru? Slava Z.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *