Astăzi, de la ora 18.00, ÎN DIRECT pe YouTube și cristoiublog, un dialog cu avocatul Gheorghe Piperea

Gh. Buzdugan | Dumitru Prunariu

Aflu că este spitalizat la Elias. Un apropiat al său, colegul de Academie de azi şi de Politehnică toată viaţa, profesorul Radu Voinea, m-a liniştit: suferind este dar nu neapărat bolnav. Însă preferă această condiţie de spitalizat permanent din considerente practice – în taxa ce trebuie achitată lunar este inclus totul – cazare, masă şi supraveghere medicală permanentă. O măsură de autoprotecţie cu efecte benefice; spitalul fiind oricum al Academiei, era pe lista de personalităţi cu prioritate.

Îl vizitez cu intenţia de a filma un interviu, acolo unde stă zi şi noapte, cu o prealabilă pregătire condiţionată de acordul său. N-am nicio dificultate în a-mi accepta sugestia. Este vizibil îmbătrânit, albit, tras la faţă. Pun această stare de moment alături de chipul ştiut din studenţie şi chiar din anii de după: înalt, statuar, corpolent, sobru de fel, fără a se sfii să zâmbească în dialogul cu alţii. Erau trei la Mecanică, puşi să patroneze modelarea inginerului de mâine în ale maşinăriilor. Primul pe listă era Radu Voinea, conferenţiarul de mecanică, cu toate regulile teoretice. Venea el, Gheorghe Buzdugan, care muta lucrurile mai încolo, unde nu mai operai doar cu noţiuni, ci şi cu părţi concrete ale materiei. Plutonul era încheiat de Gheorghe Manea, scunduleţ, cu o calviţie timpurie, cu capul uşor alungit înclinat într-o parte, cât să-ţi dea de înţeles că parcă n-a limpezit toate ecuaţiile la care se gândeşte în acelaşi timp. Acesta preda Organe de maşini.

Profesorul Buzdugan avea cel puţin trei stele în frunte. Era, la curs, de o exactitate covârşitoare. Avea faimă de vânător înrăit. Iar la examen practica o intransingenţă de neimaginat. Doar Neniţescu, la Chimie, îi putea sta alături. Îmi amintesc acum un episod care făcuse carieră în studenţia mea. Avea în epicentru pe unul din studenţii săi eminenţi -Corneliu Berbente. Va rămâne asistent la Elie Carafoli. Cu timpul va fi şeful catedrei ocupat ani mulţi de academicianul împătimit de avioane, decanul facultăţii croite pe urmele lui, prorector al Politehnicii. Ce s-a întâmplat? Cornel Berbente, absolvent de liceu la Târgovişte, are talent întru versificaţie. Şi azi merge la cenaclul inginerilor, publică în volum. Atunci, în anul II la Mecanică, decan era Lazăr Stoicescu, profesorul de termotehnică. (Aici trebuia să aplici, cu foloase imediate, teoriile de până atunci). Berbente făcea furori la examene. Dar la Buzdugan se mergea cu frica în sân.

Trage biletul, îl rumegă, scrie de zor pe hârtii răspunsurile considerate necesare şi iese la tablă. Începe să vorbească versificând ditamai concepte şi procedee, uşor teatral e drept, dar asta nu-l împiedică pe profesor să se plimbe prin sală ascultând atent şi aruncându-şi sistematic ochii pe tablă unde şedeau expuse schemele examinatului. Nu l-a întrerupt. La sfârşit pune în carnet nota maximă şi zice mai mult să arate că s-a prins:
— Auzi, poate le arăţi şi colegilor. Să ştie şi ei cu cine stau în amfiteatru!

Asta a fost tot. Studentul ştiuse subiectul la perfecţie, nu era de mirare, dar în loc să stea la locul lui şi să răspundă clar şi apăsat, preferase să versifice totul. Risc asumat. Sobrietatea profesorului a cedat… Îi amintesc episodul. Nu l-a uitat. Şi acum i-ar da aceeaşi notă. Trecând de la una la alta, evocă o întâmplare din existenţa lui birocratică. Fusese numit şef de catedră. Avea la dispoziţie două încăperi. Una pentru biroul propriu-zis, cealaltă pentru membrii catedrei. Găseşte mai potrivit să aducă peretele despărţitor dintre cele încăperi, astfel că biroul se micşora, dar rămânea mai mult spaţiu dincolo, unde erau oameni mai mulţi. Restul rămâne neschimbat. Inclusiv veioza, cu priză cu tot, trece în partea cealaltă. La primul inventar, persoana desemnată în acest scop constată două nereguli dintr-un foc, pe care le va reglementa printr-o adresă:În biroul mărit apărea un bun de inventar neexistent pe lista iniţială – o veioză, care se solicită să fie depusă la magazie, fiind ilegal încorporată în inventarul camerei; din biroul şefului de catedră lipseşte o veioză cu număr de inventar, drept care ocupantului cu acte al respectivului loc de muncă-profesorul şef de catedră – i se impută contravaloarea cu care piesa figurează în scripte.


Îmi povesteşte cu mina studentului scos la tablă şi solicitat să explice la amănunt drumul său de la elevul iubitor de desen la Dârste, în casa părintească, stimulat de preocupările de peste zi ale tatălui, tehnician proiectant, şi de jucărioarele de tot felul existente la Casa Pionierilor, trecând prin condiţia de ofiţer al armatei române, până la dobândirea, cu acte în regulă, a paşaportului de acces în Cosmos. Nu-ţi vine să crezi cât de simplu era să parcurgă acest traseu, mai puţin detaliile legate de copilăria braşoveană, cât de simplu, repet, ca drumul de acces la acest document de identitate deocamdată unicat la noi în ţară. Candidaţii erau aleşi pe sprânceană, parametrii genetici, pregătirea şi instruirea lăsau loc la solide interstiţii, incapabile să opereze departajări. Doar nevoia de a respecta tema de proiect – exista un singur loc! – a impus cruda operaţie a eliminărilor de pe fişa de concurs. Ieri unul, mâine altul. E de înţeles că orice disfuncţionalitate îl putea pune în cauză chiar pe el. N-a fost aşa. Zborul în cosmos i-a creat o aură de legendă. Îl întreb despre efortul de readaptare după stările consumate în spaţiu, cât îl incomodează statutul de ins descoperit peste noapte lipsit de dreptul la viaţă personală. Plec de la filmele în care astronauţii, de americani vorbesc, şi-au compromis, unii dintre ei, restul vieţii pe seama şocurilor provocate de duritatea antrenamentelor, de trăirile neverosimile, de imposibilitatea revenirii la viaţa civilă. Unii da, alţii nu. Am în minte cazuri de indivizi pe care popularitatea i-a scos din algoritmul existenţial propriu oamenilor normali. A fost ferit de Dumnezeu! Circulă prin oraş ca pieton ori la volanul maşinii, merge la cum-părături ca orice gospodar, este strigat pe nume, salutat, aplaudat pe alocuri.

Zâmbetul acela ştiut din poze ori de la televizor funcţionează peren, indiferent de circumstanţe. Este integrat într-un circuit tehnico-ştiin-ţific de altitudine, cu participări la manifestări organizate prin lume te miri unde. O perioadă ne-a reprezentat ţara ca ambasador în capitala unei mari puteri. Soţia este, de asemenea, diplomat de carieră cu rang de ambasador. Dumitru Prunariu a fost predestinat succesului inteligibil. A avut de mic cele necesare pentru a sparge frontierele terestre. Confirmarea i-a venit cu acest brevet de strălucire aparte.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Gândurile lui Cristoiu (Mediafax): Există un interes major pentru transformarea PSD într-un partid de buzunar