Hrană nehrănitoare

Nu mai e un secret că exponenții puterii (industriale) încearcă mereu să se amestece în treaba oamenilor de știință și să-i influențeze, schimbând rezultatele cercetării. Despre Big Farma nu se mai miră nimeni și tot mai puțini tresar atunci când aud că firmele care sponsorizează studiile își rezervă dreptul de a le cosmetiza după cum le avantajează. Deși ar trebui să se cutremure la gândul că cine plătește dă tonul și că 18% dintre cercetători, indiferent că se află în America de Nord (34%), în Europa (33%), Oceania (17%) sau altundeva pe mapamond (16%) se văd confruntați cu intervenții din partea finanțatorilor, cel mai frecvent atunci când aceștia consideră rezultatele „nefavorabile” și nu văd cu ochi buni publicarea lor. Unul din cinci cercetători din eșantionul cuprins în studiul respectiv a raportat că „a fost presat să întârzie, să modifice sau să nu publice concluziile studiilor intervenționale privind comportamentul în materie de sănătate”.

Ar trebui să tresară, deoarece acea practică e larg răspândită și ei îi „datorăm” abuzurile care s-au comis și se comit asupra sănătății noastre, a pacienților și consumatorilor. „Aproape 3 din 4 lideri ai marilor societăți medicale din SUA (72%) au legături financiare cu industria. La cei care sunt și medici de profesie, proporția este de 80%. În medie, fiecare director a primit 31.805 dolari în 3 ani.” Acesta este rezultatul unui studiu recent publicat de British Medical Journal (BMJ). Să ne amintim și că în pandemia de Covid-19 practic nu a existat transparență cu privire la conflictul de interese în rândul „experților” care au recomandat măsurile și care au făcut tot posibilul să ne transforme – pe alocuri cu forța – în cobai întru testarea unor noi substanțe. Nu ni s-a comunicat câți dintre ei se aflau și pe lista de salarizare a acelor giganți care ne-au copleșit sub povara „binefacerilor”.

Dar cine n-a tresărit până acum o va face cu siguranță când va afla că medicii sunt o grupă vizată și de o altă industrie, la fel de profitoare și profitabilă: cea alimentară. Există experți care solicită mai multă responsabilitate din partea industriei, dar există și suficiente oi negre dispuse să anihileze eforturile primilor și care se pricep să presare dezinformare și să creeze haos într-un domeniu și așa complex și greu de pătruns. Poate că și „datorită” lor s-a ajuns la mult răspândita debilitare care-i face pe oameni să consume prea mult din ce face rău și prea puțin din ce-i sănătos. Să fim sinceri: câți dintre noi nu tresaltă de bucurie atunci când medicul îi comunică îmbucurătoarea veste că există pe piață ceva nou și că i-l poate prescrie? Ba chiar ne dăm peste cap să ni-l procurăm singuri și să profităm de cele mai noi cuceriri științifice. Cui îi trece prin cap și că nou nu înseamnă neapărat și mai bun, și că acea noutate nu a trecut și de necruțătoarea probă a timpului? La fel reacționăm și în fața recomandărilor de regimuri alimentare – mai cu seamă a suplimentelor – bazate pe noi și „serioase” studii.

Câteva exemple: Specialiști în marketing, devotați industriei preocupate de sănătatea celor mici – atât de preocupată, încât a finanțat un studiu prin care s-a „demonstrat” deficitul de fier care-i amenință pe sugari în general –, dau buzna în cabinetele medicilor pediatri, încercând să-i convingă să recomande soluția salvatoare: un lapte praf îmbogățit cu fier. O capcană în care au căzut nu doar medicii, ci și mulți părinți. Din păcate, rezultatele au fost contrare așteptărilor, întrucât laptele respectiv reducea de fapt resorbția fierului în intestin și conducea la anemie. Bazându-se pe inerția și coruptibilitatea autorităților, industria zahărului prosperă și își vâră coada și produsul rafinat în mai toate preparatele de pe piață. Și să vrei și nu ai cum să i te sustragi, fiindcă e ascuns sub zeci de denumiri mai peste tot, de la dulcețuri și marmelade la borcanele cu murături. Că așa este, ne-o demonstrează bolile civilizației: diabetul, obezitatea, bolile cardiovasculare, dinții cariați, ficatul gras. E de netăgăduit că celulele noastre – mai ales neuronii – nu pot funcționa fără zahăr, dar nici cu mult prea mult nu o pot face, în orice caz nu fără repercusiuni. În felul acesta se creează o clientelă perfectă pentru industria farmaceutică.

Acolo unde fondurile pentru studii despre nocivitatea zahărului lipsesc sau nu se alocă din „dezinteres”, se implică imediat industriașii în cercetări proprii care să-i demonstreze ucigașului tăcut inofensivitatea. Au experiență în domeniu, n-o fac pentru întâia oară (vezi tutunul și alcoolul). Iar dacă se întâmplă să se interpună vreun înlocuitor natural sau sintetic gen fructoză, xylitol, sorbitol, ciclamat, aspartam, zaharină, stevia etc., e ac și de cojocul lor, coste studiile cât or costa. (Ce-i drept, nici acei îndulcitori surogat nu sunt inofensivi, dar asta e o altă poveste.) Despre zahăr, îndulcitori și miturile lor o să vorbim pe larg în alte articole.

Peste tot pe unde industria alimentară își vâră nasul și coada duhnește a profit… dar nu pentru consumatori. Gospodării, ferme, producători locali, produse tradiționale etc. sunt făcute una cu pământul din care urmează să răsară pe viitor doar ceea ce poate fi folosit ca materie primă în multinaționale. O roșie își începe viața cu o sămânță aruncată undeva într-o seră din China, ia drumul pribegiei sub forma unui triplu concentrat, acela e diluat și etichetat altundeva, în niște fabrici italiene – etapă fără de care, conform prescripțiilor, nu poate beneficia de eticheta „Made in Italy”! – și își finalizează călătoria peste mări și țări sub formă de pastă de tomate în magazinele și pe mesele africanilor. E soarta mai tuturor produselor care – mulțumită trucurilor numai de industrie stăpânite –, după ce fac înconjurul lumii, ajung să coste (și să valoreze ca hrană) mai nimic. Infinit mai puțin decât dacă ar fi achiziționate de la producătorii locali, pe care astfel îi ruinează. Scopul scuză mijloacele la care industriașii recurg fără scrupule: de la marketingul manipulativ pentru hrana bebelușilor și până la sclavia modernă și spolierea rezervelor de apă.

Nici măcar atunci când pe alocuri răsar organizații sau instituții mai vigilente, care încearcă să atragă atenția autorităților și să vină cu propuneri constructive prin care să atenueze într-o oarecare măsură efectul nociv al reclamei agresive pentru produse dăunătoare sănătății, nu se ajunge prea departe. De câte ori nu am auzit sau citit în media despre sugestii de creștere a impozitului pe astfel de produse, ori despre necesitatea de a fi prevăzute – așa cum s-a procedat într-un târziu cu pachetele de țigări – cu avertismente referitoare la consecințele consumului exagerat de sare, zahăr sau grăsimi, și de câte ori s-a ajuns la punerea în aplicare? Mai niciodată, fiindcă în subteran lucrau asiduu lobbiștii industriilor și săpau la temelia acelor idei, spulberându-le înainte de a se concretiza. Aproape că nu există branșă care să nu-și aibă reprezentanții infiltrați printre factorii de decizie meniți să conducă la torpilarea oricăror bune intenții.

Ceea ce nu le reușește autorităților și experților pare să fie o nimica toată pentru concerne. Ele au pâinea și cuțitul și ele decid ce pune fiecare pe masă și cât. Exemplul tipic ni-l oferă India, țara cu o populație numeroasă (1,4 miliarde) și cu un număr mare (aproape 100 de milioane) de persoane care recurg la preparate ready to use ori la semipreparate puternic procesate. În 2018, pe când experții discutau cu guvernul despre introducerea unui sistem gen semafor pentru consemnarea produselor sănătoase și a celor conținătoare de prea multe riscuri, atotputernicii farmaceutici, agrari și alimentari s-au coalizat și au trecut la combaterea amenințătorului plan. Inutil să mai menționăm cine a câștigat disputa. Mult mai interesant este să aflăm cui se datorează victoria și care-i tactica de care s-a folosit acea sfântă treime beligerantă. Se datorează lupului ajuns paznic la oi, mai bine zis unei organizații cu nume pompos care sugerează probitate – International Life Sciences Institute (ILSI) – finanțată și populată de reprezentanții tuturor acelor mori de vânt cu care se luptă unii dintre experții care și-au păstrat integritatea.

Fondat în 1978 de un director al companiei Coca-Cola (!), ILSI are acum birouri în 17 țări. Institutul este finanțat aproape în întregime de industria alimentară, agrochimică și de companii farmaceutice (inginerie genetică). Același ILSI a reprezentat în anii 1980 și 1990 interesele industriei tutunului din Europa și SUA. Între timp, organizația de lobby s-a extins și în Asia și America Latină, în zone de mare importanță pentru industria alimentară. Bineînțeles că institutul „neagă că ar fi o organizație de lobby, reunește însă în consiliile sale și în grupurile de lucru și de experți cadre universitare din industrie și din autoritățile de reglementare. Asta îi oferă posibilitatea de a influența indirect legile, reglementările și recomandările care afectează interesele companiilor membre și explică și angajamentul financiar considerabil al industriei față de ILSI. ISLI Europe a fost implicat în 2019 în 4 proiecte UE.” Printre ele proiectul SWEET, care „investighează” efectele îndulcitorilor și potențatorilor de aromă asupra sănătății, obezității, siguranței și sustenabilității. Un avantaj (pentru cine?!) al acestui parteneriat este contactul constant cu reprezentanții Comisiei UE, EFSA, OMS, FAO și autoritățile naționale prin intermediul grupurilor de experți relevante, se spune.

Grupurile operative ISLI sunt formate doar „dacă propunerea este aprobată de Consiliul de Administrație și are sprijinul a cel puțin cinci companii membre. Acestea sunt finanțate de companiile membre susținătoare și dizolvate la încheierea programului sau când nu mai sunt susținute de cel puțin cinci companii membre”. Asta înseamnă că nu oamenii de știință, ci companiile membre pot iniția și dizolva grupuri de lucru, dacă rezultatele (nu) sunt satisfăcătoare pentru ele. Un astfel de comitet de experți al reuniunii comune FAO/OMS privind reziduurile de pesticide (JMPR) a reușit să declare în 2016 controversatul glifosat ca fiind inofensiv. Doi dintre membrii acestuia ocupă funcții înalte la ILSI. În 2012, ILSI a primit donații de aproximativ un milion de dolari de la producătorul de glifosat Monsanto și de la organismul global de conducere al industriei de inginerie genetică și agrochimică, CropLife International. Despre cum arată grija pe care ne-o poartă concernele scrie Hans-Ulrich Grimm, un jurnalist german, în cartea Food War: „Peste 11 milioane de oameni mor în fiecare an ca urmare a nutriției noastre occidentale. Pe cap de locuitor, germanii cheltuiesc de două ori mai mult pe boli decât pe mâncare. Alzheimer, atac de cord, AVC, cancer și diabet […] Aceste boli nu sunt lovituri ale sorții, ele pot fi prevenite. Sunt declanșate de alimente de la mărci de renume în care am avut încredere de generații.”

Am mai vorbit despre aprigele lupte care s-au purtat pe câmpurile de bătălie care promovau sau damnau – în funcție de interese – ba laptele, ba cerealele, ba ouăle. În toate s-au implicat cercetători, oameni de știință și medici, cu toții au adus „dovezi” cu duiumul și fiecăreia dintre ele i-a dat crezare cineva. Dar cum rămâne cu adevărul? Ce noi numim astăzi „hrană” nu prea mai are de-a face și nu mai poate fi pusă în rând cu ce a fost cândva, iar industria lucrează după principiul „cui pe cui se scoate”. Singura „realizare” cu care se poate mândri este aceea că a înțesat totul de cuie și a transformat hrana în otravă și puterea ei vindecătoare de odinioară în cauză declanșatoare de boli. O vacă transformată în fabrică de lapte care furnizează de zeci de ori mai mult lapte decât îi stă înscris în codul ei genetic și un lapte produs din nutrețuri înțesate de glifosat, antibiotice și hormoni nu mai au mare lucru în comun cu ceea ce stătea pe mesele bunicilor noștri. Valabil și pentru restul alimentelor care fac obiectul studiilor deloc edificatoare.

Între timp oamenii se transformă de la vârste tot mai fragede în coloșii din care-și extrag nutrienții. Cum să arate altfel cineva „hrănit” nu cu produse naturale, ci cu unele provenite din fabrici pe două sau patru picioare – care de-abia le mai susțin greutatea –, îndopate la lumina eternă a neoanelor cu tot ce are mai nou chimia în materie de stimulanți și promotori ai creșterii și performanțelor? Se rostogolesc și se târăsc și ei la fel ca și acele vietăți chinuite și aleargă de la un cabinet la altul, testează diete după diete și sunt frustrați că greutatea li se cațără vertiginos, deloc impresionată de strădaniile lor. Metabolismul, flora microbiană și hormonii proprii, bulversați de atâtea intruziuni din hrana care nu-i mai hrănește, sunt complet debusolați și riscă să nu mai poată fi controlați de niciun supliment, ferment sau medicament, oricât de bine promovate ar fi ele. În sângele și țesuturile lor stăpânește același haos ca în natura denaturată care-i alimentează.

Nu trebuie să ne mai mire nimic din toate acestea, având în vedere că industria are și e dispusă să investească mai mulți bani în cercetare decât statul. În timp ce guvernele se bat singure pe umăr pentru fondurile – derizorii – alocate cercetării, concernele îi alocă sume substanțiale și cumpără cu ele de toate, de la cercetători la studii și rezultate. Nimeni nu investește în propria ruină, cu atât mai puțin concernele. Și de ce le-am lua-o în nume de rău cercetătorilor care își văd astfel un vis împlinit sau o carieră desăvârșită? Dacă statul nu este în măsură să le asigure toate acestea, de ce n-ar accepta oferta companiilor? Problema o pune oportunismul unora și nu cercetarea în sine. În ce măsură concernele sunt conștiente de daunele la nivel global ale cercetării dirijate de interese pecuniare și nu de unele științifice… rămâne o întrebare deschisă. Oricum le-ar suna răspunsul, el ar fi la fel de îngrijorător.