La pas prin centrul de comandă

Deși suntem tentați să credem că dispunem de ultima generație de creiere din câte a produs până acum Natura, în creierul uman nu e chiar totul nou și absolut original. Creierul nostru este de fapt un cumul de trei creiere distincte, (supra)puse, elaborate și interconectate după cum și-au găsit locul în cutia craniană și după cum a considerat mai bine evoluția. Avem o rămășiță de la viețuitoarele cu sânge rece, veche de jumătate de miliard de ani și care se ocupă de ceea ce noi numim funcții vitale. Creierul reptilian, botezat de noi trunchi cerebral, reprezintă interfața dintre restul creierelor și măduva spinării și face legătura între centru și periferie. La polul opus se află cea mai nouă achiziție, așa-numita scoarță cerebrală, parte a materiei cenușii. Deși de doar 2-5 milimetri grosime, datorită circumvoluțiilor, cortexul ocupă mai mult de jumătate din volumul creierului nostru și ar avea desfășurat o suprafață de 1.800 de cm². Ne mândrim în special cu neocortexul, apanajul mamiferelor superioare care suntem. Neocortexul nostru e tânăr, de doar 2 milioane de ani, și e mult mai gros (90% din scoarță) decât la restul mamiferelor. El ne face să le fim superiori și să le numim peiorativ „animale”! Fiindcă cu ajutorul lui putem gândi, planifica, analiza, lua decizii și… vorbi.

Undeva între cele două creiere se află cutiuța emoțiilor, sentimentelor, memoriei, instinctelor și impulsurilor. Sistemul limbic, supranumit „creierul mamiferelor”, e vechi de cel puțin 200 de milioane de ani. Are mai multe componente, cea mai cunoscută fiind amigdala (fiindcă seamănă cu un sâmbure de migdală). O alta se cheamă hipocamp (seamănă izbitor cu un căluț de mare). Tot aici  se află și hipotalamusul, despre care s-ar cuveni să știm că „știe” totul, practic nimic nu se petrece în organism fără ca el să afle. El este centrala care reglează totul în corp și încearcă în permanență să mențină echilibrul (homeostazia). El colectează informațiile interne și tot el ține legătura cu un etaj mai sus, în special cu cortexul frontal, dar și cu etajele de jos, cu centrii nervoși vegetativi și cu cei motori din trunchiul cerebral. Practic el este mediatorul dintre două mari sisteme: cel nervos și cel hormonal.

Când spunem amigdală, spunem emoții, de regulă frică, teamă, angoasă. Poate că nu sună prea elegant, ne este însă de mare ajutor atunci când se pune problema să „mirosim” la timp pericolul. Când spunem hipocamp, spunem în primul rând învățare și memorie. Hipocampul e școala și cutia neagră a neuronilor; interfața dintre memoria de scurtă și de lungă durată. Atunci când locul este avariat din diverse motive (accidente, demențe de tot felul și mai cu seamă temuta boală Alzheimer), ne cuprinde și amnezia. Uităm mai ales lucruri învățate de curând, fiindcă cele vechi au fost deja stocate în neocortex. Când vorbim de colaborarea dintre amigdală și hipocamp, vorbim de formarea memoriei emoționale (pozitive, dar mai ales negative). Ea ne face să nu putem uita un accident groaznic și să ne tot întoarcem cu gândul la „locul faptei”. Acea memorie face ca amintirile de acest gen să tot reînvie, să ne facă să ne cutremurăm de groază și să simțim pentru a nu se știe câta oară ce-am simțit atunci. Și, firește, când spunem hipotalamus, ne referim la toți hormonii și mesagerii chimici care circulă prin corp. Aici sunt stocate și prelucrate toate informațiile înregistrate de senzorii din corp, aici are loc comparația lor și aici se schimbă mereu macazul pentru reglarea funcțiilor nervoase, endocrine, vegetative, a ritmului somn/veghe, a temperaturii, setei, foamei, circulației sângelui și comportamentului sexual. E lesne de înțeles cât de diverse pot fi afecțiunile care pot lua naștere din dereglarea funcțiilor hipotalamusului.

Bineînțeles că despre multe dintre acestea este informat și neocortexul, acea parte tânără a creierului cu care noi ne mândrim fiindcă analizează, diferențiază, ia decizii extrem de specializate și de detaliate, înțelege, pune în aplicare etc. Doar că neocortexul își face treaba extrem de lent, spre deosebire de părțile arhaice ale creierului, care intervin aproape instantaneu (în doar 0,2 secunde), deși cam nebulos. Așadar, avem soluții pentru situații de urgență (cortexul vechi) și dispunem și de posibilitatea de a planifica, de a „despica firul în patru” și de analiză pe termen lung (cortexul nou). Tulburările pe plan cognitiv reflectă slaba funcționare a structurilor neocortexului.

Am recurs la această incursiune în „etajele superioare” pentru a putea urmări mai ușor modul de preparare pe căi naturale și în bucătăria originală care este hipotalamusul a rețetei neurohormonului oxitocină. Poate așa vom înțelege și de ce plagiatele noastre din laboratorul de chimie nu sunt răsplătite cu aceleași efecte fenomenale asupra trupului și mai ales a sufletului. Uneori hipotalamusul nu-și pune în circulație imediat creațiile, ci le depozitează în regina glandelor, hipofiza (o regină de mărimea unui bob de mazăre), urmând ca de acolo ele să fie eliberate în sânge în funcție de necesități sau comenzi. Este și cazul oxitocinei. Așa se face că în decursul timpului între hipotalamus și hipofiză s-a creat o colaborare strânsă și bidirecțională.

Oxitocina (OX) este un hormon peptidic simplu, compus din doar nouă aminoacizi – pietrele de construcție ale proteinelor în general. Nu-i nevoie să ne îngrijorăm și să reflectăm la suplimente alimentare conținătoare de amionoacizi, fiindcă hipotalamusul dispune de ingrediente și oricum nu-i putem influența „deciziile” în acest mod. Griji ar trebui să ne facem cu privire la stimulii care să îndemne bucătarul să treacă la prepararea rețetei, fiindcă, fără ei, nici bucătarul și nici furnizorul nu lucrează și… ar fi păcat, deoarece OX se remarcă printr-o mulțime de efecte feerice. Și ar mai fi nevoie și de receptori, fiindcă niciun mesager chimic nu-și expediază solia dacă nu are uși la care să bată și care să i se și deschidă. Pentru OX ușile-receptori sunt presărate de natură peste tot în corp, dar mai cu seamă în uter, glande mamare, inimă, rinichi, creier, ovare, pancreas, timus și organe sexuale. În plus, OX nu vine mai niciodată singură. Unul din secretele feeriei este eliberarea simultană a mai multor hormoni, care atenuează frica, durerile și stresul și augmentează plăcerea. Din hipofiză și hipotalamus se eliberează și beta-endorfinele, binecunoscutele opiacee endogene, de 80 de ori mai puternice decât morfina. Ele sunt responsabile de reducerea până la dispariție a durerii, de instalarea stării de relaxare, de siguranță și confort. Nu lipsesc nici mesagerul fericirii (serotonina) și dopamina, cu acțiunea ei euforizantă, în timp ce hormonul stresului, cortizolul, e ținut în șah.

Toate acestea ne explică efectele OX, dar cine și cum îi stimulează producția? Fără stimuli și fără informații, niciun hormon nu se produce și nu este eliberat doar ca să mențină un nivel constant în sânge (așa cum știm de la colesterol, calciu sau fier), ci doar atunci când e cu adevărat nevoie de ei în anumite organe și țesuturi. Altfel spus, nu hormonii trebuie să aibă o concentrație constantă în sânge, ci parametrii biologici la reglarea cărora ei participă. Că secreția de insulină se declanșează ori de câte ori crește glicemia e știut de mult. E clar și faptul că e nevoie de OX când uterul și-a atins dilatația maximă prevăzută de legile naturii, ori când ancestralul reflex al suptului atinge sânul matern, dar… cum acționează privitul în ochii celui mai bun prieten (biped sau patruped), mângâierile și gesturile tandre ori cea mai profundă dintre intimități, orgasmul? Ce anume și pe ce căi înduplecă bucătarul s-o prepare și respectiv depozitul s-o elibereze?

Ei bine, secretul se ascunde în conexiunile celor trei creiere. O parte din neuronii hipotalamici producători de OX sunt conectați cu etajele inferioare din trunchiul cerebral și din măduva spinării. Asta face ca stimulii care pleacă de la senzori periferici (retină, piele, mucoase, organe) să fie transmiși preparatorilor de rețete și meniul e eliberat apoi la pachet cu alți hormoni aducători de satisfacție, confort și alinare. Cu o condiție însă: memoria emoțiilor înregistrate de creierul intermediar trebuie să fie pozitivă. Memoria emoțională face ca una și aceeași atingere să poată declanșa un val de voluptate sau un coșmar. Reptilele nu se confruntă cu astfel de dileme și nu au parte de băi emoționale, fiindcă nu posedă decât un creier și nu dispun decât de instincte și reflexe. În lumea mamiferelor capabile de socializare, însă, OX influențează creierul intermediar și facilitează relații sociale, cel puțin între membrii speciei respective. Între specii relațiile de ocrotire și încredere sunt destul de rare și reprezintă excepții ori produse ale unui lung drum evolutiv, așa cum este cazul speciei noastre și al animalelor domesticite de-a lungul timpului. N-o să producem niciodată OX (mai degrabă adrenalină!) dacă privim în ochi un… tigru sau dacă mângâiem un leu, așa cum se întâmplă când avem alături un câine sau o pisică.

Înapoi la „rețeta” noastră: Dacă vrem OX și nu adrenalină sau cortizol, trebuie ca mai întâi să ne asigurăm o atmosferă cât mai relaxată, întrucât încordarea nu „funcționează”. Totul pleacă de la „atingerea” și aducerea la reverberație a simțurilor. Fie că se „ating” priviri, mirosuri, gusturi sau auzuri, fie că se ating trupuri prin îmbrățișare, masaj, sărut sau mângâiere, peste tot există senzori care înregistrează și transmit mai departe mesajele prin intermediul fibrelor nervoase și al mesagerilor. Din comunicarea simțurilor aflăm o mulțime de lucruri despre celălalt și, cu timpul, învățăm să le și interpretăm și să-i intuim celuilalt starea sufletească, dorințele, intențiile, caracterul. Trădăm mai mult decât bănuim printr-un simplu… sărut. Până și informații despre starea de sănătate sau de apărare imunitară putem afla și respectiv dezvălui. Grație OX (se presupune că ea ar fi moderatorul) ne putem sincroniza semnalele fiziologice, sincronizare care debutează încă din viața intrauterină.

Și totuși, nu orice atingere poate da comanda producerii OX, ci doar aceea resimțită ca o mângâiere. Cercetări mai noi indică faptul că, pe lângă sistemul rapid de transmitere pur fizică a atingerilor (20-80m/sec), mai dispunem și de un al doilea sistem, de 50 de ori mai lent (așa-numitele fibre C), specializat în informații de natură emoțională, care transmite cu „doar” 0,5-2 m/secundă. Acel sistem permite și susține reacții emoționale, hormonale și comportamentale atunci când venim în contact cu pielea cuiva din aceeași specie. Ne putem deci mândri cu două feluri de reacție la atingere: una discriminativă și una afectivă. Percepție și simțire. Avem un „simț al mângâierii” care pare să funcționeze chiar și atunci când în urma unui traumatism se pierde „vechiul” simț tactil. Fibrele C se află peste tot în corp acolo unde cresc fire de păr, oricât de mici, și se pare că ele reprezintă chiar majoritatea (75%) căilor care conduc impulsurile la creier și că ar exista și la alte mamifere. Datorită lor „catalogăm” o atingere ca fiind ceva plăcut sau dimpotrivă. Fiindcă o mângâiere este resimțită ca plăcută doar atunci când are loc cu o anumită viteză (1-10 cm/sec) și la o temperatură de 32°C (la suprafața pielii). Acest simț deosebit ne indică ocrotire și faptul că suntem în siguranță și dă semnalul eliberării OX. Valabil și la alte mamifere care obișnuiesc să se atingă, să-și lingă puii sau să-și îngrijească blana. Cea mai naturală dintre rețete produce cea mai eficientă OX, puternic implicată în relația afectivă mamă-copil. Și ea pleacă tot de la „atingerea simțurilor”. De la reverberația centrului instinctului matern sub ropotul de senzații înregistrate la contactul cu noua ființă.

Așadar, neuronii producători de OX au legături cu sistemul limbic (amigdala și hipocampul) și cu centrul emoțiilor. Aceiași neuroni au, firește, ramificații și în etajele superioare și mai noi ale creierului. Se presupune că sub influența stimulilor hormonali și sociali ar avea loc producerea și eliberarea pulsatilă de OX. Se pare că există o corelație între experiențe negative în copilărie sau în trecutul unor relații și problemele psihice. Rămâne de văzut dacă există și o cauzalitate. Se postulează că ar exista o legătură între depresie, anxietate, schizofrenie, tulburări bipolare, autism etc. și perturbarea circuitului OX în organism. Deși nu putem deduce nivelul OX din creier prin măsurători în sânge, și nici în privința metodei de măsurare nu există un consens… cum ar arăta, totuși, refacerea funcțiilor cerebrale prin stimularea secreției de OX? Care să fie întrerupătorul și cum ar putea repune el în funcțiune circuitul?

OX catalizează procese acolo unde există comunicare pe aceeași lungime de undă și unde există empatie afectivă. De aceea unele psihoterapii și unele relații „funcționează” iar altele nu. Receptorii pentru OX sunt plasați strategic în zonele cerebrale responsabile de comportamentul social, emoțional și adaptiv, iar densitatea lor se modifică în funcție de necesități. Se poate ca problema să constea nu doar în deficitul de OX, ci și în numărul redus de receptori, ori în modificări suferite în structura acelora, ceea ce-i face inutilizabili. Nu-i greu de imaginat ce se întâmplă cu stresul, frica, agresivitatea și alte emoții dacă numărul „ușițelor” deschise la OX se reduce simțitor. Cu cât mai puține îmbrățișările și atingerile în perioade anterioare (mamă-copil), cu atât mai puțini receptori în zonele centrale responsabile de socializare și legături afective, se spune.

Interacțiunile sociale pozitive aduc cel mai mult beneficiu și stimulează producția de OX. Cum rămâne cu persoanele private de contactul interuman sau cărora apropierile de semeni nu le „comunică” nimic, fiindcă nu le pot „citi” emoțiile? În cazul lor pot fi folosite pe post de stimulatori de OX hobbyuri și activități care relaxează și facilitează așa-zisa stimulare senzorială nenocivă: yoga, meditație axată pe compasiune, muzică liniștitoare sau lecturi agreabile, ori animale de companie, de preferință câinii (efectul e benefic pentru ambele specii). Cu alte cuvinte, tot ce e menit să producă bunăstare și să creeze confort – fără să dăuneze (altminteri am introduce și fumatul, alcoolul și alte… dependențe) – e menit să comunice creierului că-și poate elibera OX și poate recompensa pe măsură doritorii.

Concluzionând, putem spune că OX e răsplata creierului pentru inițiativele noastre. Stimularea producției de OX naturală necesită un microseism inițial, pentru ca mai apoi ea să catalizeze șirul replicilor. Acest lucru este posibil deoarece OX se numără printre puținii hormoni capabili să-și impulsioneze singuri producția (prin mecanismul numit feed-forward). Așadar, dacă îți dorești iubire pasională, trebuie să începi prin a-ți arăta afecțiunea; Îți dorești un liant social puternic, încredere și coeziune, trebuie să faci primul pas. Tot așa și cu restul efectelor benefice (sau malefice) pentru care fiecare dintre noi deține chibritul și respectiv întrerupătorul. Mângâierile și îmbrățișările stimulează OX și dacă sunt dăruite, nu doar primite. Ca să-ți iubești copilul și să-i oferi ocrotire, e nevoie să-l strângi la piept și să-l percepi cu toate simțurile, iar OX va avea grijă să deveniți o singură ființă… o viață întreagă. Începi prin a dărui ce-ți dorești, iar cele trei creiere vor conlucra în așa fel încât să primești retur înzecit. Funcționează ca un vaccin molipsitor, poate singurul care ar merita să primească aprobare.

Ce nu-ți place și nu-ți dorești ție însuți (violență, gelozie oarbă) nu trimite nici celui de lângă tine – atunci, nici neuronii hipotalamici nu vor doza greșit OX. Atenție, însă, la abuzuri! Granițele dintre compasiune și milă ori dintre iubire necondiționată și posesiune sunt fragile și beneficiul se transformă în opusul său. Consumul exagerat de alimente ori sexul excesiv pot ajuta la depășirea unor situații stresante și pot compensa pe moment lipsa de relații armonioase, dar pe termen lung riscăm intrarea într-un cerc vicios: epuizăm rezervele, creștem pragul și e nevoie de doze tot mai mari. Nici OX sintetică nu este o soluție. Ea poate da impresia unor efecte, numai că prezența ei poate inhiba producția OX naturale și-i poate bloca receptorii. În plus, organismul reacționează la o supradoză închizându-i ușa în nas prin… retragerea receptorilor din circulație. Nu este cazul „drogului” natural rețetă proprie, care inundă trup și suflet cu voluptate și își sporește singur producția și receptorii.