Liant social sau armă chimică?

Suntem în viață și funcționăm fiindcă fiecare celulă își face conștiincios treaba. Nu e nevoie de comenzi și de control extern, întrucât de asta se ocupă miile de mesageri specializați în menținerea echilibrelor fiziologice grupate sub genericul homeostazie. Până acum am reușit să decelăm în jur de o sută de hormoni, se presupune, însă, că ar mai fi cel puțin o mie de purtători de solii cărora urmează să le descifrăm tainele. Fără ei nu ne-am putea folosi de nimic din ce descrie anatomia și n-am reprezenta decât obiecte (frumoase) bune de expus într-o vitrină. Însuși numele horman(us) semnifică „punere în mișcare”, „trezire”. Încă n-am reușit să-i cunoaștem amănunțit și să înțelegem pe deplin modul cum acționează, cum comunică, cum li se întrepătrund rolurile și cum colaborează, pentru ca bilanțurile și metabolismele, ori funcția reproductivă să se mențină la niveluri optime.

Cunoaștem destul de bine funcțiile unora dintre ei, dar acele informații sunt „curățate” de multe interacțiuni și se rezumă la anumite sectoare și roluri de etapă. Încă nu avem cum să însoțim un hormon în întortocheatul drum prin organism și să asistăm la toate peripețiile fără de care nu putem exista, dar care ne provoacă și cele mai mari neplăceri, dacă nu creăm condiții propice de lucru. La fel stau lucrurile și cu senzorii care le sesizează și înregistrează cele mai fine oscilații. Niciun hormon nu pune în mișcare și nu trezește un singur proces, chiar dacă obișnuim să le asociem numele cu funcțiile dominante și îi descriem astfel: insulina și glucagonul participă la metabolismul glucidelor; tiroxina reglează metabolismul bazal; somatotropina e hormonul creșterii, cortizolul e hormonul stresului, prolactina al alăptării, iar calcitonina și parathormonul se implică în metabolismul osos; testosteronul și estrogenii se ocupă de caractere și funcții sexuale; vitamina D e hormonul soarelui, iar adrenalina al mobilizării; serotonina aduce fericirea, iar melatonina aduce somnul etc. În realitate, fiecare funcție, cât de măruntă, cere implicarea zecilor de mesageri și fiecare mesager se implică în zeci de funcții felurite. Până și de menținerea echilibrului fiecăruia dintre ei se preocupă o grupă întreagă de „colegi-colaboratori”. (N-ar strica să avem în vedere acest „amănunt” atunci când suntem tentați să credem că am descoperit panaceul în vreunul și ne grăbim să ni-l administrăm! Nu mai vorbim de restul mesagerilor, cei peste o mie care își așteaptă rândul la „descoperire”.)

Hormonii asigură comunicarea dintre celule, trezesc și mobilizează procese pe alte căi decât prin impulsuri electrice. Ei sunt limbajul chimic dintre creier și restul organismului, dintre trup și suflet. Practic, ei fac diferența între natură și artificial, între ființe vii și mașini. Ei, și nu microelectrozii pe care unii vor să-i implanteze în creier, ignorând faptul că natura nu poate fi trecută „pe cablu”. Mucoasa intestinală sau pancreasul funcționează fără electroșocuri, fiindcă își primesc și decodează instrucțiunile prin mesageri chimici. Însuși faptul că nu putem supraviețui fără organele și glandele producătoare de hormoni ar trebui să ne trimită la modul cum (ne) tratăm (cu) acei mesageri biochimici atât de potenți și atât de… sensibili. O doză minusculă de doar câteva nanograme este capabilă să producă megaefecte la distanță. Pe cât de captivant pare jocul cu acele „arme chimice”, pe atât de periculos este. De multe ori intervenim fără rost și ne lăsăm induși în eroare de măsurătorile făcute în laboratoare, care livrează simple valori-instantanee. Nimic mai înșelător decât detectarea unor substanțe atât de versatile prin analize aleatorii, fără a ține cont de evoluțiile ciclice specifice fiecăruia. Nu mai vorbim de hormonii produși de creier (neurohormoni), al căror nivel nu se lasă dedus din măsurătorile din sânge. Lumea hormonilor este lumea unor interdependențe fascinante, o lume în perpetuă mișcare și cu schimbări de la un minut la altul.

Alegem spre exemplificare un neurohormon ce pare să fi avut o carieră tumultuoasă și să se fi bucurat de atenție din partea multora, nu doar a științelor: oxitocina. O dovedesc nenumăratele calificative cu care a fost copleșit timp de mai bine de un secol: hormonul nașterii, lactației, coeziunii sociale, încrederii, orgasmului, fidelității, dezmierdării, atașamentului, iubirii, empatiei etc. Deși s-a numărat printre primii hormoni descoperiți, și-a petrecut aproape o jumătate de secol nebăgat în seamă și neluat în serios. Cât timp i-a mers numele de „hormonul nașterii și al alăptării”, n-a prea stârnit senzație. Ce mare lucru era de spus despre un hormon care stimula contracțiile uterului și făcea posibilă alăptarea? Treabă femeiască și cât se poate de firească. După ce i s-au descoperit și alte „talente”, mai întâi la alte mamifere și mai apoi și la om, s-a înțeles și faptul valabil pentru orice mesager chimic, și anume că ei sunt prezenți la ambele sexe – în concentrații diferite – și că au o strânsă legătură cu comportamentul și personalitatea. De-abia atunci interesul științelor și-a croit drumul, iar oxitocina, cariera. În pofida Nobelului pentru chimie din 1955, hohotele de râs au însoțit încă multă vreme teorii cum că hormonul ar face șoarecii mai sociabili, ar stimula legătura afectivă dintre părinți și pui ori dintre partenerii care formează un cuplu și-și rămân fideli o viață. Ilaritatea s-a transformat într-o uimire generală în 2005, atunci când i s-au „demonstrat” astfel de efecte și la om. Scepticismul s-a topit și a făcut loc unui tsunami de entuziasm. Aproape că nu există resort în care să nu se „vadă” aportul hormonului-minune: de la pierderea în greutate și sporirea masei musculare la elixir anti-aging, și de la combaterea efectelor alcoolului la ștergerea din memorie a amintirilor negative și instalarea vederii în roz.

Cum să nu dea aripi „dresorilor” vestea că până și o ființă atât de complexă cum este omul poate fi manipulată printr-un… spray nazal? „Hormonul încrederii” avea să rezolve toate problemele din societate, fiindcă „…încrederea este indispensabilă în dragoste, prietenii, familii și organizații, și joacă un rol-cheie în schimburile economice și politice. Fără încredere, tranzacțiile de pe piață se întrerup. În lipsa încrederii în instituțiile și liderii unei țări, legitimitatea politică se destramă. Ea reprezintă cheia succesului economic, politic și social.” Mai cu seamă că de multă vreme se simțea nevoia unui chit care să închege grupuri și să socializeze populații de abulici. Liantul social se fărâmițează de mult, de când individualismul a conchis că avansează mult mai bine fără balastul coeziunii și lasă în urmă o societate neajutorată, cu indivizi neutri sau care emană forțe de respingere reciprocă, în timp ce fiecare tânjește după un nucleu ce se vrea singular. Așa se face că speranțele s-au întors la plagierea naturii, dar… oare e capabil hormonul-multitalent să facă din noi ce nu (mai) suntem? Și dacă da, pe ce căi și în ce doze să ni-l administrăm? Poate funcționa el pe post de medicament care să vindece tot răul din societate? Greu de crezut că omenirea și-ar fi pierdut pe drum (exclusiv) oxitocina, iar dacă da, n-ar fi mai potrivit să aflăm și de ce? În maniera care ne caracterizează, în loc să încercăm să aflăm cauzele dezbinării și propagării egolatriei, am trecut la administrarea de suplimente hormonale, ca să ne curățăm societatea de asociali și organismele de egocentrism. Am plecat de la premisa dintotdeauna că organismul va ști ce și cât să extragă din ele și să înlăture ce-i prisosește. Așa ne-am făcut mereu „plinul” și am „corectat” deficite, până când s-a dovedit că ne aflam pe pista falsă și a trebuit schimbat macazul.

Dar să revenim la începuturi și să refacem drumul starului neurohormonal pas cu pas și context cu context, totul într-un torent de studii care vizau comportamentul social. Scurt și deloc cuprinzător, biografia oxitocinei ar putea fi formulată într-o frază de genul: S-a născut în 1906, a fost (re)botezată de nenumărate ori – un nume mai romantic și mai grațios decât altul! –, a trecut printr-o serie de instituții și laboratoare – de cercetare și de fabricare –, a fost actorul principal al unei pleiade inedite de publicații și scenarii științifico… esoterice, a dat speranță unui șir lung de discipline (psihologie, psihiatrie, fiziologie, genetică, sociologie, economie etc.), iar un secol mai târziu, în 2014, cercetarea oxitocinei se afla în stadiul de… început, după cum ne lămuresc experții. În 1906 jurnalele de fiziologie descriau după moda timpului – mai întâi observarea efectelor și mai apoi identificarea și izolarea în stare pură – funcțiile unei noi substanțe produse probabil de glanda hipofiză. În experimente, aceasta se dovedea capabilă să stimuleze contracțiile uterului gravidei și să producă lactația după naștere. A fost botezată ca atare, oxitocina (gr: „naștere rapidă/ușoară”), întrucât atenuează mult din percepția durerilor și aduce uitarea cvasi-instantanee a caznelor travaliului. Descoperirea oxitocinei venea la vremea când biologii erau convinși că funcțiile organelor se datorează aproape în exclusivitate nervilor și impulsurilor electrice. (Din păcate, simplista abordare pare să fi revenit în mințile instalatorilor de exocortexuri de astăzi!

Și, dacă tot a avut grijă de venirea pe lume a unor noi și neajutorate ființe, era firesc să se ocupe și de supraviețuirea lor, întrucât puii de om sunt cele mai fragile ființe din câte a produs evoluția. Fără ocrotirea adulților – facilitată de talentul de motor empatic al oxitocinei – nu ar face față vicisitudinilor lumii extrauterine nici măcar trei zile. S-a conchis că neurohormonul poate mai mult decât s-a crezut inițial. După ce ne-a adus ușor pe lume și ne-a asigurat prima supraviețuire, continuă să se metamorfozeze și își depliază și alte calități, care se manifestă și dincolo de vârsta copilăriei. Iubirea mamei pentru progenituri și încrederea puilor de om în cea care i-a adus pe lume aproape că nu-și cunosc limitele. Ba se transmit și taților, care se dovedesc cu atât mai empatici cu cât mai receptiv le este organismul la oxitocină. Oxitocina continuă să ne însoțească discret și restul anotimpurilor. Ea face să încolțească mugurii primei iubiri, naște încrederea în parteneri, calmează spirite hărțuite și puse pe harță, „incită” la monogamie și are legături cu libidoul și cu orgasmul (despre rolul ei în intimitate o să vorbim într-un articol separat). Pe măsură ce toamna și mai apoi iarna își intră în drepturi, hormonul se ocupă de sentimentul utilității, dărniciei, mulțumirii și împăcării; pâlpâie la fiecare atingere, îmbrățișare și mângâiere și țâșnește din perechea de ochi care se uită încrezătoare în ochii-pereche. Admițând că oxitocina e declanșatorul acelor stări mirifice, cine sau ce îi declanșează producția (în hipotalamus) și prin ce mecanism funcționează?

Deocamdată avem multe teorii și… un spray nazal cu oxitocină sintetică. Cine nu vrea să fie iubit(or), să aibă parte de o relație armonioasă și să-și transforme anturajul într-un mini-rai în care să domine afecțiunea  și încrederea, iar stresul să se topească? Am comis, însă, aceeași greșeală dintotdeauna: Am presupus că, dacă suplimentăm hormonul, ni se schimbă radical viața. Înainte se ocupau de „legarea” cuplurilor vrăjitoriile și descântecele, astăzi recurgem la oxitocină. Întrucât stomacul și sucul gastric ar inactiva-o imediat, am ales s-o injectăm. Cel mai bine funcționează în perfuzie, altminteri se dezagregă în câteva minute. Am încercat s-o utilizăm și în alte împrejurări decât la propulsarea nașterii și la stimularea lactației. S-a dovedit că substanța sintetică nu poate parcurge drumul din sânge către creier, fiindcă natura a prevăzut-o cu traseul invers, iar creierul e protejat de o barieră anatomică solidă. Așa i-am schimbat modul de administrare în spray intranazal, întrucât în mucoasa nazală există fibre nervoase care fac legătură directă cu creierul.

E greu de extras adevărul din avalanșa de „studii” care au urmat. Se pare, totuși, că nici introdusă pe ușa din dos oxitocina nu a servit interesele tuturor. În timp ce unii îi descriu extaziați fațetele luminoase, alții sunt bulversați de umbrele pe care le aruncă. Unele studii pretind că beneficiarii oxitocinei au devenit mai fideli, mai înclinați spre monogamie și mai încrezători, altele susțin că, în paralel, ei au ajuns și mult mai posesivi și mai geloși. Pe de o parte s-a intensificat apartenența la grup, iar pe de alta etnocentrismul, iar membrii au devenit mai agresivi și mai războinici, mai deciși să apere valorile și interesele grupului. Cu cât mai toleranți cu ai lor, cu atât mai intoleranți față de rest, mai invidioși, mai dornici de răzbunare și mai bucuroși de răul provocat rivalilor. Sunt și voci care încearcă să caute o justificare a comportamentului și susțin că e vorba de o interpretare grăbită a grijii firești cu care părinții (mai cu seamă mamele) își apără progeniturile și membrii familiei, și că reticența față de terți nu trebuie tradusă neapărat printr-un „Cine nu e cu noi, e automat împotriva noastră și trebuie combătut!”. Ne-am pus și alte speranțe în oxitocină, am vrut să vindecăm autismul, fobiile și schizofrenia. Am măsurat nivelul oxitocinei în sângele persoanelor cu autism și am suplimentat hormonul, dar rezultatele întârzie să apară. Să fie deficitul de oxitocină cauza sau mai degrabă efectul dereglărilor?! Cu siguranță că nu oxitocina singură dispune de acele puteri care i se atribuie, ci interacțiunea cu restul hormonilor din corp și dispoziția momentană a receptorilor de a-i accepta cuplarea și de a-i înlesni menirea. Prea multă oxitocină sintetică, spun studiile, conduce acolo unde duce și prea puțina oxitocină naturală la aproape o cincime din gravide: la depresia postpartală (de după naștere) și la tulburările de anxietate. O explicație ar fi inhibarea producției și blocarea receptorilor pentru hormonul natural produs de creier, iar de aici, neajunsurile se revarsă ca afluenții unui fluviu deviat de la matca originară.

Putem pune autismul, individualismul, gelozia, xenofobia, lupta dintre clanuri ori încrederea oarbă în cineva exclusiv pe seama oxitocinei? Mult mai plauzibil ar fi ca în corpul unora să stăpânească o dereglare (hormonală) plecată tocmai de la circumstanțele de viață și cu rădăcini adânci în propria ființă. Nu cumva am botezat oxitocina cu nume improprii, care ilustrau de fapt stimulii producători și nu efectele? Am declarat-o „hormonul iubirii” și i-am pretins să ne aducă iubirea, dar poate că iubirea însăși îi dă viață și o întreține, pentru ca, la rândul ei, să catalizeze alte și alte reacții. Tot așa cum nașterea, orgasmul, tandrețea, mângâierile etc. trimit solii către computerul central și acela le răspunde prin trimiterea hormonului-multitalent, care trezește și restul orchestrei. Și, ca orice orchestră, uneori funcționează impecabil și fascinează publicul cu un concert divin, alteori e suficient să nu fie în formă un singur membru și i se simte dezacordul (de) la mari distanțe.

Deocamdată oxitocina rămâne o enigmă, un briliant cu prea multe fațete ca să poată fi imitat fără greș, să i se nimerească doza potrivită la momentul oportun și să i se regleze perfect oscilațiile fără riscul de a o transforma în armă chimică. Atât iubirea necondiționată, cât și gelozia oarbă o pot avea drept catalizator, stimulii sunt însă diferiți și depind în mare măsură de personalitatea și comportamentul fiecăruia dintre actori. Ingredientele oxitocinei sunt simple și puține: doar nouă aminoacizi. Și totuși, nimeni n-o poate prepara mai bine decât bucătarul specializat care este creierul. Fiecare poate fi capabil să-și procure necesarul, cu condiția să știe cum să dea „comanda”: studiindu-și reacțiile și ascultându-și vocea interioară în fiecare împrejurare și la fiecare contact interuman; asistând la schimbarea anotimpurilor, trăgând cu urechea la reverberațiile lăuntrice ale șoaptelor lumii de afară, la starea de bine și la efectul colosal al dozei personalizate de fericire; dăruind tot ce și-ar dori să primească și primind ecoul celor dăruite din inimă, până devine el însuși oglinda sentimentelor. Merită să încercăm rețeta naturală a oxitocinei, care se folosește de alte ingrediente decât aminoacizii: de dezmierdări, mângâieri și îmbrățișări care trezesc tandrețea; de hobbyuri îndrăgite și de meditație; de muzică și lecturi în stare să atingă corzile sufletului; de un anturaj care naște încrederea; de feedbackul cules din contactul privirilor… Nu e puțin și nici ușor, mai ales că implică (auto)cunoașterea, dar răsplata e inestimabilă și fără asemănare cu ce ne-ar putea oferi vreodată laboratorul. Vom încerca câteva „rețete” într-un articol separat.