Cine se trezește de dimineață, pe mulți îi hipnotizează!

S-ar fi zis că în pandemie lumea s-a oprit în loc și toată suflarea s-a ocupat doar cu „virusul ucigaș”. De oprit s-a oprit doar accesul pacienților cu probleme grave și acute de sănătate în spitalele văduvite de personal, în culise, însă, științele și industriile au continuat să lucreze „pentru noi”. Ne-o demonstrează avalanșa de „inovații” cu care suntem copleșiți în ultimele luni: tot mai multe vaccinuri și medicamente pe bază de ARNm, tot mai multe terapii genetice și personalizate pentru o sumedenie de boli care nu-și găsiseră leacul atunci când a debutat pandemia de Covid-19. Grație „filantropiei” miliardarilor a devenit posibilă finanțarea de proiecte care mai de care mai îndrăznețe, deghizate în dorința imperioasă de a „salva” omenirea de la tot felul de catastrofe și de a-i asigura nemurirea. Sub camuflaj sălășluiește dezideratul propriei nemuriri cu ajutorul biotehnologiei finanțate de ei și testate pe cobaii pe care se prefac că-i salvează. Ei și familiile lor nu participă niciodată la „probe”, se limitează la înființarea de fundații cu nume sforăitoare și, de-acolo, din fotolii, asistă la mirificul spectacol, care vrea neapărat să facă concurență faptelor biblice. Dacă rezultatele îi conving (ceea ce deocamdată nu s-a întâmplat), o să se lase și ei întineriți sau o să înghită câte-o pastilă de perenitate. Dacă nu… alte testări și alți cobai la rând! Sunt destui care nu mai au ce pierde (!) sau nu au de ales.

În paralel cu goana după longevitate și tinerețe veșnică, se poartă lupte și pe alte fronturi. De-abia mai răzbim să ținem piept lavinei de „salvări” care ni se pregătesc! Bunăoară, se lucrează la cipuri și interfețe pe care casta „altruiștilor” visează să le implanteze direct în creier. Din declarațiile lor reiese că vor „să ajute pacienții cu paralizii severe să-și recâștige abilitățile de comunicare”. Intenția nu-i câtuși de puțin o noutate. Științele încearcă asta încă din anii 1973, primele soluții s-au conturat prin anii 1990, dar de-abia astăzi ne putem mândri cu o tehnologie „matură” și cu un interes sporit, deoarece „înțelegerea progresivă a funcționării creierului face posibilă decodarea activității neuronale”. Ce-i drept, mai e mult până vom reuși – dacă vom reuși! – să înțelegem cum funcționează întregul creier, dar până atunci e bună și comunicarea creier-mașini (că tot ne-am „conectat” de mult la ele).

Una din cele mai ambițioase echipe preocupate de neurotehnologie este Precision Neuroscience. Co-fondată de Neuralink, ea intenționează să ajute persoane cu afecțiuni degenerative severe precum SLA (scleroza laterală amiotrofică) să comunice cu cei din jur și să controleze tehnologii externe folosindu-se de semnale neuronale proprii pentru mobilizarea cursorului, tastare și eventual accesarea de rețele sociale – toate acestea cu puterea minții/gândurilor. Implantul cerebral reprezintă un fel de interfață creier-computer (Brain-computer-interface, BCI) și un al șaptelea strat (Layer 7 Cortical Interface) – un fel de exocortex – suprapus celor șase straturi neuronale existente în scoarța cerebrală. Matricea de microelectrozi arată ca o fâșie de bandă adezivă, o peliculă mai subțire decât un fir de păr și are o flexibilitate care-i permite să se muleze pe circumvoluțiile creierului. Sistemul decodează semnalele creierului și le traduce în comenzi pentru tehnologia externă (smartphone, computer, proteze, exoschelete, scaune cu rotile, mașini electrice etc.) putând funcționa bidirecțional. Implantarea dispozitivului necesită o intervenție minim invazivă, se spune, o despicătură foarte îngustă (sub un milimetru) a craniului, ca un șliț prin care chirurgul introduce „scrisoarea” microcipată în cutia („poștală”) craniană.

Deocamdată întreprinzătorii își rezervă dreptul la confidențialitate și nu dau publicității mai multe informații decât consideră oportun. Aflăm că sistemul poate fi folosit și în restabilirea sau înlocuirea funcției neurologice afectate de paralizii provocate de AVC-uri ori de leziuni ale măduvei spinării, în terapia orbirii și a epilepsiei, dar și la ameliorarea și sporirea funcțiilor cognitive precum memoria, atenția sau concentrarea. Nu știm câți se lasă seduși de feericele perspective și câți experți se numără printre aceia, dar se pare că au reușit să fascineze autoritățile și să obțină aprobarea pentru a trece la faza următoare, cea a testărilor clinice pe ființe umane. Aflăm și că interfețele se cer personalizate și că uneori e nevoie de implantarea în mai multe regiuni ale cortexului, în ambele emisfere. Vestea bună (pentru cine?!) este că procedura e reversibilă și repetabilă, implantul poate fi extras și eventual înlocuit cu unul de nouă generație. Ce nu aflăm de la ei ne comunică responsabilii cu protecția animalelor, care susțin că acele vietăți pe care s-a testat până acum au trecut prin chinuri inimaginabile înainte să fie eutanasiate sau să-și dea obștescul sfârșit. Din păcate, cu toate implanturile, nu ne-au putut „comunica” prin ce-au trecut. Cu „clarviziunea” ce-i caracterizează, producătorii descriu riscurile ca fiind „relativ rare”, chit că dispozitivele n-au fost testate încă pe pacienți „adevărați”.

Să încercăm, totuși, să ne punem câteva întrebări. Să reflectăm puțin la complicațiile inerente oricărei intervenții chirurgicale, fie și minim invazivă, precum și la riscurile BCI-urilor per se, care s-ar putea concretiza în hemoragii, infecții, lezări de țesut cerebral, convulsii, posibile interferențe electromagnetice cu diverse dispozitive externe din care ar putea rezulta o supraîncingere a țesutului cerebral. Înseși bateriile cu litiu ale dispozitivelor pot încinge zona. Să ne imaginăm și cum implantul ar putea fi declarat corp străin de către sistemul imunitar și reacțiile inflamatorii care ar urma. Cum rămâne cu „reversibilitatea” și cu extracția lui, dacă se „lipește” de țesutul cerebral și e prins în aderențe, așa cum se întâmplă de obicei cu orice corp străin care nu poate fi respins? Ce-i cu siguranța dispozitivelor și cu posibilitatea influențării lor din exterior? Dispozitivul are mărimea unei monede, deci nu poate acoperi decât o porțiune infimă din scoarța cerebrală și, după câte știm, fiecare segment de creier își are funcția sa. În ce zonă a creierului trebuie introdus implantul, când habar nu avem care dintre miliardele de neuroni este acela care „se gândește” la litera „A” și care „se concentrează” să tasteze un „S”? Care e grupul care „intenționează” să acceseze butonul telecomenzii și care dintre neuroni „vrea” să închidă telefonul? Dar să admitem că aceste zone se pot detecta și respectiv antrena. Unde să plasezi microelectrozii și ce neuroni să stimulezi/inhibi ca să vindeci o depresie, un Parkinson sau un Alzheimer, când încă nu se cunosc pe deplin cauzele și mecanismele prin care apar acele dereglări?

Avantajul nostru este că dispunem de o tehnologie la care generațiile anterioare nu îndrăzneau nici să viseze. Marele dezavantaj este graba, care ne strică aproape întotdeauna treburile. Există echipe care se străduiesc de decenii să producă implanturi care să poată dirija o proteză, să comande o grupă de mușchi sau motorul unui scaun cu rotile. Poate că greșeala noastră constă în faptul că vedem totul prea simplist și, de fiecare dată când „descoperim” câte ceva, ne imaginăm că am dat lovitura, când în realitate acel ceva e doar o mică verigă dintr-un construct imens și extrem de complicat. Ce-i drept, avem ceva experiență în decodarea parțială a activității creierului prin EEG-uri și în montarea de implanturi pentru nevăzători ori pentru cei cu hipoacuzie, dar… de aici și până la înțelegerea deplină a modului de funcționare a acelui computer inegalabil și inimitabil e o cale pe care foarte probabil n-o vom parcurge niciodată.

Ori de câte ori stăpânii puterii sunt zgâlțâiți de accese de altruism, cad semne de întrebare din pomul recunoașterii. Cum să nu te întrebi cum se face că cineva, îmbogățit din jecmănirea altora, se apucă să investească tocmai în acei oropsiți? Cum să poți crede că s-ar lăsa vreunul mustrat de ceva numit conștiință și s-ar dedica actelor de caritate și iubirii de oameni, după ce tot el i-a despuiat? Cine e interesat de îmbogățire prin orice mijloace nu are cum să acționeze dezinteresat și să facă bine necondiționat. Nu cumva seria de „succese” îi face să se desprindă cu totul de realitate și să se creadă zei? Și tot așa, din întrebare în întrebare, aflăm și ce anume instigă la implicare: „Scopul final este de a crea un dispozitiv pentru populația generală, care ar putea conecta mintea unui utilizator la supercomputer, pentru a putea ține pasul cu IA, un fel de «suflet digital»”. Așadar, le-a făcut cu mâna viziunea unui nou profit! Expectația ca BCI-urile să poată fi folosite și în alt context decât cel terapeutic și ca tot mai multe persoane sănătoase să recurgă la ele, ca „să poată ține pasul cu IA”. Ca să poată citi și scrie direct în creier, să-și îmbunătățească funcțiile cognitive, memoria, jocurile, performanța etc. Dacă tot nu suntem în stare să decelăm sufletul autentic, ne construim unul digital! Se enunță perspectiva EEG-urilor făcute și interpretate din mers (cât de liniștitor!), controlul „jocurilor și al obiectelor” (orice va fi însemnând asta), iar pentru evitarea atacurilor cibernetice se are în vedere autentificarea (și mai liniștitor!). Brain-to-brain ori BrainNets, așa se cheamă inovativele metode de comunicare între creiere și respectiv între creier și internet. Fericiți cei săraci cu… rezistența în fața ispitelor și care vor accepta „îmbunătățirile” aduse performanțelor creierului fără pic de osteneală! Se vorbește și de neuromarketing, de evaluarea abilităților umane și de neuroștiința consumatorilor. Vorbe mari și multe, care se vor transformate în și mai mulți bani.

Însăși afirmația unuia dintre „apostoli” ar trebui să producă fiori: „Am creat Neuralink ca să putem concura cu noua IA sensibilă, ca să putem aborda problema simbiozei IA, care cred că este o amenințare existențială”. Cu alte cuvinte, după ce am inventat diavolul, ne transformăm noi înșine în Belzebut ca să nu ne fie amenințată existența (sau ca să nu-i mai simțim amenințarea)?! Ne însușim algoritmii de funcționare ca să nu rămânem de căruța devenită rachetă, sau se dorește o telepatie controlată? Dacă încă mai suntem capabili să realizăm că IA începe să devină o amenințare pentru omenire… cine ne împiedică să renunțăm la părțile primejdioase în loc să ne dotăm craniul cu un exocortex care să ne ajute să ținem pasul cu așa ceva? Practic am inventat o nouă metodă de a reacționa la amenințări, pe lângă cele clasice (atacul, evadarea, frica ori cunoașterea): un fel de sindrom Stockholm… digital, în care victimele dezvoltă simpatie pentru cei care-i țin ostatici, ba chiar încearcă să le copieze algoritmii de funcționare! Dacă am fi procedat așa și cu cărțile, departe am fi ajuns cu învățătura, iar discuția despre creiere superficiale ar fi fost acum de prisos și nu ne-am mai fi împiedicat la fiecare pas de lumea „educată”! Din păcate, binele e rareori molipsitor.

Așadar, cu multă imaginație și cu și mai mult cinism, putem spune că în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat o să avem un creier superficial (Layer 7) și o inteligență artificială cu care acesta să comunice. Practic două forme de IA care „se întrețin” și ne întrețin niște funcții. Ar mai fi de clarificat raportul dintre beneficii și riscuri. Deocamdată suntem liniștiți de autorități, care ne spun că e un drum lung până acolo și că pretendenții la Marele Premiu trebuie mai întâi să demonstreze că inovația lor e eficientă și mai ales sigură. (Sună oarecum cunoscut… Dacă lucrurile vor fi elucidate ca la vaccinurile anti-Covid… Noapte bună, umanitate!) Se vorbește mult și se face uz de cuvinte pompoase: neuralink, neuromarketing, neuroștiințe, neurotehnologie, neuromodulație etc. Numai neuroetică nu-i cât vezi cu ochii. Etica nici măcar nu a fost consultată până în prezent, ca să aflăm cum rămâne cu autonomia utilizatorilor, cu posibilitatea stigmatizării ori cu confidențialitatea informațiilor. Că miliardarii nu se sinchisesc de asta, nu miră pe nimeni, halucinant este, însă, că nici autoritățile care dau aprobările nu dau să se împiedice de legi morale, ele însele par să fi căzut pradă hipnozei.

Pare-se că cea mai mare plăcere pe care o conferă miliardele este aceea de a-i hipnotiza pe alții și de a dispune de ei după bunul plac. Pentru magnați e chestiune de prestigiu să-și poată permite luxuri la care alții nu îndrăznesc nici să viseze. Nimic din ce și-ar putea cumpăra cu bani nu le provoacă atâtea orgasme cât dresarea mulțimilor. Ce poate fi mai palpitant decât joaca de-a divinitatea? Unii se mulțumesc cu suplimente alimentare și intervenții care promit să amâne îmbătrânirea. Alții apelează la vaccinuri molipsitoare care să-i ferească de boli și pe cei neamenințați. Alții s-au fixat pe gene și terapii genetice. Unii își propun să sorteze și să înlăture celulele moarte din organism, iar un alt grup intenționează să stimuleze regenerarea organelor cu „vitamine speciale”. În timp ce unii cochetează cu ideea transplantului de cap, alții vor să întoarcă moartea din drum folosindu-se de celule stem aduse la vârsta embrionară și programate să reinstaleze viața. În SUA s-a obținut deja acordul autorităților medicale (NIH) pentru a testa terapia celulară pe 20 de persoane în moarte cerebrală. Se intenționează anularea morții unora dintre neuroni și stimularea creșterii altora. Aprobările curg, deși au existat de-a lungul timpului nenumărate tentative de fraudă din parte multor clinici care au profitat de disperarea pacienților și s-au soldat cu adevărate catastrofe. Cu toții sunt puși pe fapte mari și nu se mai arată dispuși să lase selecția în seama naturii, ci în seama junglei puse la cale de atotputernicia lor. Vor să facă paralizații să umble din nou, orbii să vadă iarăși, și morții să se ridice din morminte.

Dacă printre primii cobai se vor număra cei cu probleme serioase de sănătate și care practic nu mai au ce pierde, restul o să fie recrutați, din păcate, dintre aceia care au totul de pierdut. Tot ce mai rămăsese necontrolat va fi predat în grija noilor apostoli, care visează să „extragă și să stocheze gânduri, un fel de unitate de rezervă pentru psihicul fiecăruia”. Vor să doteze oamenii cu suflet digital. Nu-i nevoie să pariem dacă-și vor găsi sau nu clientelă. Parcă văd reclamele: „Cap ai, cip îți mai trebuie!” La urma urmei, capul cipat, nici IA nu-l trezește… doar îl hipnotizează! Personal nu-mi fac probleme că preaputernicii lumii vor reuși vreodată să ne citească gândurile (nici nu-i nevoie, ni le „citesc” de mult din comportament!) cu implanturi cerebrale, fiindcă științele sunt departe de a ști cum ne funcționează computerul natural. Mă îngrijorează, însă, cum ar putea arăta nereușitele, care cu siguranță se vor ține lanț.

Afecțiunile psihice și neurologice sunt o provocare pentru medicină, tocmai pentru că nu li se cunoaște pe deplin cauza. Intenția de a acorda un sprijin cât de mărunt suferinzilor e remarcabilă. Creierul este cel mai bine protejat (de craniu), dar și cel mai sensibil organ, iar neuronii distruși nu se mai pot reface decât cu foarte mici excepții. Tocmai de aceea se cere prudență maximă. Firește că cei în cauză sunt cât se poate de nerăbdători și că ar prefera ca ameliorarea să vină mai bine… ieri decât mâine, dar trebuie să ținem cont și de faptul că e posibil ca pagubele produse de grabă să fie ireversibile și ireparabile. Experții sinceri recunosc că deocamdată avem mult prea puține cunoștințe și prea puțină înțelegere a fenomenelor și mă îndoiesc că ne vom putea baza vreodată pe (con)științele și pe capacitatea de înțelegere a capitaliștilor filantropi. Se vede din restul „realizărilor” acestora.

Minunile antichității și ale epocilor trecute persistă până astăzi și ne uimesc prin trăinicie și ingeniozitate. Aproape niciun mare ctitor nu a apucat să se bucure de roadele muncii și ideilor sale, ci de-abia urmașii urmașilor lui. Minunile trecutului au fost concepute și construite în sute de ani, generații de-a rândul. Pentru posteritate. Noi vrem beneficii imediate și nu dăm pe posteritate nici măcar un… gând. Nu ne lăsăm timp nici cât să tragem adânc aer în piept și să mai chibzuim măcar o dată. De teama concurenței. Ce iese din minunățiile moderne vedem și trăim zilnic. Nu-i păcat?