Marius Sala – și-a caligrafiat un algoritm al existenţei distribuite pe paliere, distanţe şi culori

A început să lucreze la institutul pe care-l conduce de pe când era încă student. Institutul de lingvistică al Academiei era pe Calea Victoriei, peste drum de Ministerul Industriei Grele, în casele contesei Trubeţkaia, unde a concertat Liszt în trecere prin Bucureşti. Director atunci, Dimitrie Macrea. (A prins deci agitaţia provocată de apariţia lui Stalin despre marxism şi lingvistică şi a asistat la spectacolul devastator avându-i la centru pe mentorii săi – Iorgu Iordan şi Al. Rosetti).

— Sunt un produs al şcolii lingvistice româneşti, îmi declară domnul Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei, pe care îl abordasem pentru acest interviu la o acţiune găzduită de Aulă. A preferat să discutăm în cabinetul managerial, aflat laolaltă cu alte structuri de cercetare academică în mastodontul, nici azi finisat, de pe 13 Septembrie, vizavi de Parlament.

Începe prin a evoca pleiada maeştrilor care i-au marcat evoluţia: Iordan, Rosetti, Graur, Em. Petrovici, Ion Coteanu.
Şi-a caligrafiat un algoritm al existenţei distribuite pe paliere, distanţe şi culori. Primii ani ai tinereţii îi încadrează drept epoca roz, când a făcut doar dialectologie. Avea să vină epoca roşu intens, a „maturităţii juvenile”.S-a produs „despărţirea” de cel dintâi magistru – Al. Ro-setti. „Locul matali este la lingvistica romanică”, îi va spune conducă- torul tezei de doctorat, Iorgu Iordan. Datorită lui se lasă atras de geografia lingvistică. Va şi recunoaşte: „Sunt, în primul rând, elevul lui Iorgu Iordan”. Săptămânal, preţ de doi ani, era nelipsit de la consultaţiile acestuia, chiar dacă nu o dată era singurul prezent în sală la ziua şi ora fixată – marţi,la patru după amiază. De la el i se trage şi impulsul de a studia spaniola şi aventurile sale ca limbă. Un accent deosebit îl constituie iudeo-spaniola.
Ultimele două decenii, perioada albastră, reprezintă defileul sintezelor. A abordat o problemă fundamentală a lingvisticii: contactul între limbi.

Sunt surprins de modul sistematic în care îşi prezintă lungul traseu al vieţii, pasiunile şi reuşitele. Te câştigă plasticitatea expresiilor, gândite parcă pentru a fi memorate. Cum ar fi: „Viaţa cuvintelor reprezintă copilul meu de suflet”.

Spusele acestea par a fi replică la un laudatio:
— De aş fi întrebat ce ai dat tu lingvisticii din ţara în care te-ai format, aş răspunde: 1. O nouă perspectivă în comparaţia romanică în analiza limbii române; 2. O nouă perspectivă în studierea spaniolei americane şi al iudeo-spaniolei; 3. O nouă perspectivă în analiza limbilor în contact.

Nu prea înalt, copleşit de albul podoabei capilare, trecut de 80 de ani, Marius Sala îşi păstrează vioiciunea în gândire şi o poftă de muncă de invidiat. Despre cel de azi şi dintotdeauna, apropiaţii evocă nişte calităţi umane de invidiat: umor, empatie, generozitate.

S-a născut într-o zi de calendar aparte – Sf. Maria – în Vaşcău, Bihor. Mama îi ţinea curajul:
— O să ai noroc în viaţă!.

Norocul l-am avut noi. Îi datorăm prezenţa în biblioteci a unor lucrări de referinţă: Dicţionarul limbii române, Dicţionarul etimologic al limbii române, Istoria limbii române (tratat în trei volume), Micul dicţionar academic. Marius Sala este redactorul responsabil.

Nu-l citesc cu plăcere pe autorul spuselor ce urmează, dar nu-mi refuz să-l citez pe domnul academician, încântat de conţinutul lor: „Un element Sala ar face parte dintr-un tablou pe care vreun Mendeleev al lingvisticii ar trebui să-l inventeze. Acolo, Marius Sala îşi are deja rezervată o căsuţă despre care nu ştim prea multe, dar putem bănui a fi o combinaţie de mercur cu fosfor. La fel ca viaţa lui – iute, cu arderi interne”.