Mintea din (t)urma pandemiilor

Cine are curiozitatea să studieze lista celor mai mari grozăvii pandemice din istoria omenirii, dă peste un recent actualizat top 10/11. Nu mică îi va fi mirarea când va găsi printre calamități pandemia de Covid-19, și nu pe poziția ultimă, ci pe locul 7 ca număr de decese, undeva între cele 5-8 milioane ale variolei de secol XVI și cele „câteva milioane” revendicate de a șaptea și cea mai mare dintre pandemiile de holeră. (Dacă am lua în considerare cifra vehiculată chiar de OMS – 20 de milioane –, care include și excesul de mortalitate asociat pandemiei, ar ocupa chiar locul patru, după gripa spaniolă.) Sigur că au mai fost și alte flageluri, cu mii de ani î.H., însă nu prea le cunoaștem nici numele și nici numărul de victime, întrucât fie istoricii vremurilor nu s-au ocupat de consemnări, fie le-au dispărut scrierile. Putem porni însă de la premisa că de obicei cauzele extincției în masă au fost molime provocate de actori cunoscuți: bacteriile ciumei, holerei, difteriei ori tifosului și respectiv virusurile gripei, variolei ori febrei hemoragice. Lor li se adaugă și altele precum malaria, tuberculoza, sifilisul ori HIV/SIDA, cu care ne confruntăm și astăzi.

Surprinzător nu este faptul că omenirea s-a confruntat cu asemenea catastrofe, ci felul cum au decurs și ce s-a păstrat în memoria colectivă, dincolo de bizareriile terapeutice tipice vremurilor. Începând cu epoca întunecimii minților și terminând cu iluminarea modernă, pandemiile au multe similitudini și un tipar comun. Secvențele arată de parcă ar fi fost concepute de același regizor, chiar dacă le separă mai multe secole și generații. Așa-zisele autorități au excelat prin incompetență – astăzi mai evident ca oricând. Tot mai des își iau mâna de pe programele de educație și serviciile de sănătate publică, speriate de costurile tot mai ridicate. Sunt mereu depășite de situație și mereu în bătaia vântului ori la discreția cui se nimerește să vină cu „soluția salvatoare”. Un singur exemplu: În 1900, la vremea când o epidemie de ciumă mătura San Francisco și toți asiaticii (ghinionul lor a fost că prima victimă fusese detectată în Chinatown) erau ținuți în carantină forțată, singurii cărora li se permitea să-și părăsească locuințele și cartierul erau aceia dispuși să testeze pe pielea proprie un vaccin experimental dezvoltat cu trei ani înainte, care provoca reacții adverse dezastruoase!

Inițial oamenii își sunt alături și par mai uniți decât oricând. Până la primele „zvonuri”, când se dă liber la… sacrificii. Primii sacrificați sunt cei deciși să-și păstreze omenia și să se dedice îngrijirii suferinzilor. Cu timpul panica aduce demoralizarea și conduce la adevărate sacrilegii: Morții și bolnavii sunt aruncați în gropi comune sau abandonați în voia sorții. Încep să fie denunțați „neascultătorii” și bruscate minoritățile. Ordinea socială se destramă și societatea se scindează masiv. Uneori se declanșează războaie, alteori se încheie armistiții. Tot ce părea bun în materie de creștere, simț și moravuri își ia tălpășița făcând loc haosului. Diverse specii de animale sunt sacrificate pe altarul neputinței și al descurajării, dacă interesele supraviețuirii o cer. În timp ce unii dobândesc credință în divinități, alții și-o pierd. Unii se dau la fund cu bolovanul disperării legat de gât, alții scot capul deasupra și adulmecă profitul și libertinismul. Ființa „superioară” nu s-a dat în lături de la nicio barbarie și de la nicio atrocitate ca să-și rezolve problemele pe care tot ea și le-a creat.

Componenta majoră a fost mereu turma și eterna ei stereotipie în cuget, simțiri și acțiune. Indiferent de epocă, aceleași mase speriate, debusolate, delatoare și obediente, gata să urmeze fără crâcnire și mai apoi să uite totul, ca să facă loc vechilor uzanțe. Nimic nu s-a prins, nimic nu s-a distins, totul s-a perpetuat – firește, la o altă scară culturală. Deși între timp științele au evoluat mult și există protocoale peste protocoale, aceeași panică cuprinde masele – de la neștiutori la savanți – la cea mai mică deviere de la „normalitate”. Nimic nu s-a întipărit din experiența trecutului și cea mai mică criză capătă proporții apocaliptice. Ca și când strămoșii ne-ar fi lăsat moștenire nu doar paginile cu descrierile confruntărilor, ci și memoria genetică a comportamentului aberant și haotic. Scrierile le ardem pe rug la fiecare „emancipare”, comportamentul îl repetăm cu sfințenie și fără să roșim la fiecare vânătoare de vrăjitoare. Invariabil plecăm în căutare de țapi ispășitori. Dacă tot nu știm cum să ne ferim, măcar să ne răcorim. Valabil până deunăzi: Am pornit de la chinezii mâncători de pisici, câini și lilieci și am ajuns la oponenții vaccinării.

Cea mai temută dintre molime a fost ciuma. „Moartea neagră” – ciuma bubonică – făcea ravagii când se năpustea peste așezările omenești. Între 1346 și 1353 a reușit să decimeze zeci de milioane de oameni numai în Europa. Nu era prima și nu avea să fie nici ultima epidemie de ciumă, dar a fost cea mai severă dintr-o serie parcă trasă la indigo. A fost adusă foarte probabil de comerțul cu Orientul sau cu alte zone ale lumii, nu atât de oameni, cât de șobolanii ce însoțeau practic orice… gunoi, și a fost transmisă de la o victimă la alta prin intermediul purecilor. Circulă legende despre ingeniozitatea malefică a unora și despre metode primitive de a purta războaie biologice: Se spune că mongolii învățaseră să arunce peste zidurile cetăților cadavre infectate cu ciumă, iar japonezii s-au folosit în războiul cu China de arme făcute din purecii infectați cu bacteriile ucigașe. N-ar fi fost nevoie de toată osteneala, dacă s-ar fi știut că șobolanii – adevărații cărăuși – o răspândeau oricum.

Omul nu și-a făcut curățenie, astfel încât să țină de-o parte dăunătorii, ci a preferat să facă ce făcea de mult: să intre în panică. Semnalul îl dădea însăși populația de șobolani, tot mai împuținată de misterioasa molimă. Atunci omul știa că nu mai e timp de pierdut și fie lua măsuri carantinare, închizând pentru cel puțin 40 de zile porțile cetăților în nasul oricui, fie lăsa totul baltă, dădea foc la acareturi (și la tradiționalele miasme) și fugea mâncând pământul (cu pureci cu tot!) unde vedea cu ochii. (Ca și când Divinitatea, în seama căreia ajungea mai devreme sau mai târziu totul, nu l-ar fi putut urmări și „pedepsi”!) Când nici autoritățile statului și nici biserica nu mai pridideau nici măcar cu număratul morților, era suficientă o scânteie ca să se dea startul vânătorii de… evrei. Cineva arăta cu degetul spre fântâni și emitea ipoteza otrăvirii apei de băut, iar „vinovații” suportau persecuțiile și expulzarea, ori plăteau cu viața. Nu a fost singura dată când evreii au fost declarați țapi ispășitori și masacrați. Până și pe vremea Holocaustului, tot ei, căzuți pradă păduchilor purtători de germeni, au fost învinuiți de propagarea tifosului exantematic, deși s-ar fi cuvenit ca la vremea aceea omenirea să știe câte ceva despre asta!

Când nu se năpusteau pe evrei, se găseau și alți vinovați de serviciu. În plin secol XVII, pe când cetățenii cu dare de mână (care reușiseră să intre în posesia mult râvnitului – și adeseori falsificatului – „certificat de sănătate”) se refugiau la moșiile din afara orașelor, cei rămași să înfrunte dușmanul invizibil n-au avut ceva mai bun de făcut decât să dea crezare zvonurilor și iama printre animalele de casă. Sute de mii de câini și pisici au fost ucise cu sălbăticie pentru siguranța stăpânilor care încă nu aflaseră că tocmai sacrificații erau aceia care-i scăpau de șobolani. Sigur, am putea spune că toate acestea se încadrează în neștiința tipică vremii – la urma urmei Alexander Yersin a descoperit bacteria ciumei de-abia în 1894. Merită însă menționate, întrucât ceva asemănător s-a petrecut și în anul de grație 2020, când cineva, undeva, a aruncat o piatră în baltă, iar altcineva a sacrificat fără să clipească – ilegal și inutil – o populație de 17 milioane de nurci, ruinând sute de crescători de animale. (Nu mai vorbim de certificatul verde/digital!) Astăzi ne confruntăm cu cel puțin patru pandemii majore – HIV-SIDA, holera, tuberculoza și bolile venerice (sifilis și blenoragie) – pe care nu reușim să le stopăm, deși există terapie. Niciuna dintre ele nu este zoonoză, ca să putem căsăpi animalele, deși nu ele dau buzna în teritoriul nostru, ci invers.

Nici pandemiile de holeră, din care omenirea a cunoscut șapte de când a început numărătoarea, în 1817, nu se abat de la calapodul cutumiar. Cea de-a șaptea și cea mai lungă (1961-1990), declanșată în plină epocă modernă, dominată de măsuri de igienă și reguli de prevenție, ilustrează clar nereușita instalării egalității în… salubritate și efectele traficului halucinant de mărfuri și persoane  Și de data asta s-a recurs la pogromuri și au fost suspectați evreii pe motiv că se îmbolnăveau mult mai rar decât restul, care mureau ca muștele. Situația se datora de fapt tradiției lor de a-și săpa fântânile mai adânc decât ceilalți, ceea ce însemna și o mai bună filtrare a apei. Și holera a suprasolicitat sistemul de sănătate, a omorât zeci de mii de orășeni săraci și a pus pe fugă înstăriții. Se întâmpla în 1892 în Hamburgul care creștea văzând cu ochii grație industrializării – și odată cu el și muntele de gunoaie nebăgate în seamă de autorități (prea scump!) – și își alimenta proletariatul cu apă din cloaca în care-și deversa dejecțiile. De regulă scăpa cine putea… să se refugieze în reședințele de la țară, cine-și fierbea apa de băut ori o înlocuia cu berea. Mai puțin cei care recurgeau la ploaia de picături și elixire care se voiau dezinfectante, în realitate imitații din cele mai îndrăznețe, și nu doar la preț. Ciudat e că, deși se avea în vedere apa ca sursă de îmbolnăvire și vibrionii holerei fuseseră deja descriși de R. Koch, experții nu s-au putut pune de acord (!), și tot teoria miasmelor s-a impus!

S-ar spune că în ultimul secol, odată cu demascarea patogenilor și demitizarea miasmelor, rătăcirile s-au împuținat și nu mai circulă aberații ca în vremurile de tristă amintire. Și totuși, aceeași panică și nebunie generală se instalează de fiecare dată, ca și când n-am trăi în secolul călătoriilor spațiale, al microscopiei electronice și al terapiilor genetice personalizate. Carele pline cu morți care blocau drumurile până și în tablourile lui Pieter Bruegel au fost înlocuite cu convoaie militare care anunțau triumful morții și transportau victimele la crematorii, amplificând fricile. Frici pe care unii le aruncă la tomberon de îndată ce oficialii „sună de recreație”, în timp ce alții rămân purtători de talismane (mascate) până și în somn. Nici unii nici alții nu vor să știe de elementare și eficiente norme de igienă și prevenție și trăiesc conform mottoului „Ce nu se (mai) discută și ce nu știu nu (mai) există”.

Ne-o demonstrează sifilisul, o maladie cu transmitere sexuală (și, din păcate, și de la mamă la făt prin intermediul placentei). El e dovada vie a neputinței lumii de a învinge definitiv o molimă, nici măcar  atunci când dispune de cunoștințe temeinicie și de terapie eficientă. China s-a mândrit vreo 20 de ani cu eradicarea, numai că ea s-a dovedit o simplă fantasmă, ca și în cazul Covidului. Și acolo au acționat  „forțe biologice și sociale” – practici sexuale schimbătoare – și i-au favorizat revenirea. Vin știri alarmante despre recrudescența molimei, care spun că numai în anii pandemiei de Covid incidența sifilisului a crescut cu peste 30%. Asta spune multe despre cum au înțeles oamenii privați de educație sanitară să respecte „distanțarea” recomandată de experți, neglijând până și puținul pe care-l știau despre sexul sigur! „Responsabilii” se scuză acuzând… lipsa fondurilor destinate screeningului și respectiv prevenției. Nu le poți avea pe toate: ori teste PCR, ori VDRL; ori mască, ori prezervativ!

În urmă cu cinci secole, primii țapi ispășitori au fost Cristofor Columb și trupa sa, iar mai apoi prostituatele (astăzi se vorbește de „lucrătoare sexual”). I s-a imputat lui Columb că a adus europenilor sifilisul la pachet cu cartoful, porumbul, tomatele și tutunul, ca și când el ar fi obligat lumea la promiscuitate! Nimeni nu știe exact cât de veche e „pedeapsa plăcerilor trupești”, fiindcă erorile de diagnostic și confuziile erau numeroase, boala fiind confundată ba cu lepra, ba cu variola, uneori și cu ciuma, de care se deosebea prin faptul că ucidea mult mai lent, deși la fel de chinuitor. Cercetări mai noi îl absolvă pe Columb de vina introducerii pacostei căreia îi atestă o vechime mult mai mare și o altă origine decât Lumea Nouă, mai precis una europeană. Oricum ar fi, se pare că după întoarcerea lui Columb a izbucnit și o mare epidemie de sifilis, de a cărui răspândire intra- și intercontinentală s-au ocupat patimile dezlănțuite. Columb n-a făcut decât să arate cu degetul (peste secole) o lume prea indolentă ca să se preocupe de sănătate și incapabilă să se debaraseze de vechile metehne. Înseși numele date succesiv molimei spun mai mult decât orice contact tracing modern despre circulația și turismul… moravurilor. Propagarea sifilisului a dat ocazia vechilor rivalități să se manifeste, fiecare împroșcându-și vecinii cu învinuiri. Francezii vorbeau de boala napolitană, iar napolitanii de boala franțuzească (morbus gallicus). Pentru olandezi boala era spaniolă, pentru ruși era poloneză, iar pentru polonezi era germană. Japonezii au dat vina pe chinezi iar turcii, mai puțin preciși, au numit-o pur și simplu „boala creștină”. Țapul deloc ispășitor (fiindcă mereu e trimis în pustii încărcat de păcate și mereu se întoarce!) era același dintotdeauna: ignoranța, care nu poate fi combătută decât prin educație. Pandemiile par să fie ocaziile mult așteptate în care dau în clocot frustrările și se aprind urile mocnite în perioadele interpandemice. E ca și când (re)activarea germenilor ar acționa și asupra vechilor ranchiune și a prejudecăților.

În loc de educație s-a preferat stigmatizarea. Cine practica sexul în afara familiei – așa-zisul „sex murdar” – și se îmbolnăvea era izolat de comunitate și obligat să-și petreacă zilele pe stradă, sub poduri și în locuri nefrecventate de lumea „cuminte”, în așa-zisele „case ale molimei”. Numai în sudul Germaniei au existat mai bine de 1.500 de „case franțuzești”, destinate pedepsirii victimelor prin privarea de libertate. Între ei și leproși nu era mare diferență. Nici măcar să cerșească nu li se permitea, iar chirurgilor, bărbierilor și proprietarilor de băi publice le era interzis să aibă de-a face cu sifiliticii. (Sună cunoscut! Cine nu-și mai amintește de taberele ridicate de australieni pentru testații pozitiv de Corona? Sau de măsurile de „corecție” aplicate rebelilor de forțele de ordine în plină stradă?)

Micii monștri s-au dovedit nu doar o dată capabili să decidă soarta războaielor și chiar a imperiilor. Așa cum păduchii și tifosul exantematic au decimat trupele lui Napoleon, sifilisul a decis soarta războiului italo-francez la final de secol XV și a forțat trupele lui Carol al VIII-lea să bată în retragere. Boala n-a cruțat pe nimeni, de la muritori de rând la oameni de cultură și de la gangsteri faimoși la mari oameni de stat. Până și vibrionii holerei s-au făcut „utili” și au intervenit în 1866 în războiul austro-prusac, modificând substanțial și sustenabil harta Europei și soarta unui imperiu. Nu te poți pune cu un adversar care-ți atacă fulgerător măruntaiele și te trece în neființă în doar câteva ore! Dramatică a fost și soarta Imperiului Roman, decisă (și) de un inamic invizibil, adus pe drumul mătăsii din China. Între 165 și 189 d.H. a reușit ce nu le-a izbutit adversarilor înrăiți: A pus pe butuci un întreg imperiu și a pus capăt seriei celor cinci împărați iluștri. Ultimul dintre ei, Marcus Aurelius Antoninus, i-a împrumutat numele: ciuma antonină. Sau variola, după cum ar putea rezulta din descrierile lui Galenius. Dar nu asta e relevant, ci faptul că un imperiu faimos, capabil să ridice edificii care uimesc și astăzi, s-a împiedicat de un… ciot de câțiva micrometri, pe care a încercat să-l țină la respect cu… amulete din piatră cioplită – spun arheologii. (Există șansa ca arheologii viitorului să descopere și… „amuletele” noastre confecționate din plastic nebiodegradabil!) Nicio măsură n-a putut salva imperiul de la scufundare și n-a mai umplut golurile lăsate de molimă: nici transformarea sclavilor și a gladiatorilor în legionari, nici ridicarea în rang a plebeilor și nici relocarea de populații străine. (Sperăm ca noi să ne refacem mai bine lacunele produse de măsurile absurde care au alungat personalul din multe domenii-cheie!). Dușmanul invizibil a lovit exact în punctele forte ale anticei civilizații (marile aglomerări urbane, drumurile și centrele comerciale, legiunile). Ce-a supraviețuit a căzut pradă crizei economice și sociale care a urmat.

Pandemiile vor continua să ne pună la încercare pregătirea, iar noi vom continua să fim luați pe nepregătite și să intrăm în panică uitând tot ce-a fost înainte. Masele vor fi în continuare abandonate de autorități și private de educație sanitară. Mâna Domnului rămâne singura speranță pentru toți cei care nu știu altă ieșire. Și de fapt e atât de simplu să urmezi un „protocol” elaborat de bunul-simț: Să-ți păstrezi calmul și să încerci să afli câteva lucruri esențiale: Cu cine/ce ai de-a face, care-i sunt porțile de intrare în organism (nu sunt multe, se pot număra pe degetele de la o mână!), care sunt grupele vulnerabile și cum pot fi protejate prin măsuri adecvate. În loc de asta se recurge mereu și mereu la o reeditare a groazei cu rădăcini medievale! Fiindcă altminteri ar dispărea frica și, odată cu ea, puterea de manipulare.