Mircia Dumitrescu | Barbu Brezianu

Are o înfăţişare puştească, de licean tomnatic mereu frământat să ajungă la clasă înainte de intrarea profesorului, neatent la ce se în- tâmplă în jur. Te poţi întreba mult şi bine cu ce şi-o fi omorând timpul, puţin cât o avea. De timpul liber vorbesc. N-ai să ghiceşti nicicum în Mircia Dumitrescu artistul care este. Nimic din înfăţişare, din gestica civilă,din ticurile ce îţi pot, eventual, reţine atenţia. Ceva ceva poţi descifra în cursul vizitei la atelier, situat de ceva vreme într-o construcţie primitoare în centrul Capitalei, dar nu neapărat preocupată de răsfăţul creatorului, în orele trăite aici,cât e anul de mare. Dar nici interiorul acesta hrănit cu scule şi accesorii specifice nu te antrenează prea mult în deprinderile unui anotimp generos prin florile şi poamele sale parfumate, născute din pofta de imprevizibil. Cred că asta şi reprezintă înainte de orice stindardul sub care iese în lume pictorul şi sculptorul, artistul în întregul său. El nu trudeşte de amar de ani cu gândul la foloasele pentru portofel ce pot rezulta din orele strivite de căutări, aşezări, reveniri, recompuneri, postfaţări. Îmi mărturisea şi mie la un moment dat:
— Am vândut în viaţa mea trei lucrări, restul le-am dăruit…

Vine de pe malul Dunării, din Căscioarele, sat cu sonorităţi de civilizaţie veche. El ţi-l aminteşte ca locul ocupat de bulgari, aşezaţi în vale pentru a se ocupa de grădinărit, şi de ţăranii români cu casele pe deal. Îmi place această duioasă caracterizare a satului natal, pe care o afirmă oridecâte ori are prilejul: aşezare închisă într-o aură de gingăşie patriarhală, departe de încleştarea gigantică a planetei. A prins în viaţă Lacul Greaca, “colcăind de mistere”. Din apele lui mâloase au scos pescarii locului – toţi bărbaţii mergeau la prins peşte – un somn ce n-a putut fi dus decât pus în două căruţe.

Muzele îl aşteptau în colţul încăperii unde s-a ivit pe lume. Mama era profesoară la Şcoala de arte şi meserii “Robescu”. Lucrări de-ale ei au fost duse de director, Al. Samurcaş-Ţigara, la expoziţia mondială de la Paris. Tatăl cânta la vioară.

Evocă icoane de demult, ivite în mersul prin viaţă. L-a întâlnit, copil fiind ajuns la Bucureşti, pe monseniorul Ghica, pe care îl vede ca atunci: “micuţ, micuţ de tot, cu barba lui lungă şi albă”. A ajuns în casa lui Zaharia Stancu, căruia i-a ilustrat una din cărţi, mulţumindu-l foarte. Îl aştepta cu rafturi de băuturi fine, aşa cum obişnuia să facă de regulă la apariţia artiştilor. L-a descumpănit cu un “Nu beau de fel”, obligând gazda să pună pe masă un borcan cu dulceaţă de afine. Spiritul tutelar inconfundabil – Eugen Schileru. Distant de fel, aristocrat prin cunoştinţe şi statură intelectuală, modest dincolo de limite, dascălul avea un şarm aparte în a-i răsfăţa pe merituoşi.

Relaţia cu Nichita Stănescu merită privită ca un capitol aparte la nivelul societăţii româneşti contemporane. L-a cunoscut când s-a hotărât să-i treacă pragul locuinţei din Piaţa Amzei a cărei uşă de la intrare nici măcar nu avea clanţă. Nu mă surprinde nimic din toate câte definesc binomul Nichita – Mircia, încununat de producţii literare şi artistice de invidiat.

Versurile, de o parte. Lucrăturile artistului, în evoluţie şi astăzi, de cealaltă.
— „Tot ce făcea şi ce spunea el era poezie”, accentuează artistul.

Fără îndoială, travaliul consacrat editării în facsimil a manuscriselor lui Eminescu reprezintă pentru Mircia Dumitrescu examenul de diplomă, pragul de sus al exprimării în respectul faţă de scriitură, indiferent de cromatica sa. Ilustrase în scurgerea anilor cărţi de Ovidiu, Edgar Alain Poe, Victor Hugo, Ion Creangă, Emil Botta, Adam Puslojic, Nichita, Eminescu. Acum solicitarea intelectuală avea dimensiuni noi. A fost alături de Eugen Simion într-un efort inimaginabil cerut de fixarea în cadru de bibliotecă a lăzii cu manuscrise rămase de la Eminescu şi ajunse la Academie prin Maiorescu. Noi şi cei de după noi avem şansa de a le răsfoi, conspecta, memora. Ştim cui avem a mulţumi.


Ideea a apărut de cum am apucat drumul spre Helsinki. Eram în august 2001. Anul următor avea să fie primul între cei patru acordaţi de regulamente pe care ar fi urmat să-l trăiesc în integrum în Finlanda ca şef al misiunii noastre diplomatice în această ţară. M-am gândit să găsesc motive prin care să-l fixez în mintea noastră, ca şi în a altora. Am găsit! În 1952 se împlineau 50 de ani de la Olimpiada de la Helsinki, unde fusese obţinută prima medalie de aur de către un sportiv român în istoria prezenţei noastre sub patronajul celor cinci cercuri. În 1942 fusese tradusă în limba română Kalevala, epopeea naţională a celor ce trăiesc în ţara celor o mie de lacuri. Antamez o discuţie la Ministerul Culturii cu domnul Răzvan Theodorescu şi adjunctul său Florin Rotaru. Propun câteva lucruri pe care cei doi demnitari sunt de acord. Clădirea ambasadei, proprietate a statului roman, are pe faţadă două ferestre mari, care încadrează intrarea principală. Sub fiecare se poate plasa câte o placă pe care să fie inscripţionate texte cu privire la cele două evenimente. Vor fi lucrate la Academia de Arte plăcile din bronz propuse, fiind sculptate literă cu literă. Le primesc de la Bucureşti tocmai bune de fixat durabil, putând fi sesizate la intrarea în incintă dar şi de trecători. Ulterior, nu peste mult timp, în scuarul ce separă clădirea de trotuarul din faţă, în spatele grilajului, înalt şi elegant, va prinde viaţă un alt proiect propus de mine şi concretizat prin colaborarea operativă şi eficientă cu autorităţi prahovene. Intenţia mea de a conveni cu primăria oraşului Helsinki, amplasarea unor lucrări de artă româneşti în locuri publice s-a izbit de reglementările locale. Propusesem un schimb de monumente – statui, busturi – între cele două cap-itale. Aşa cum insistasem ca una din străzile din Helsinki să poarte nume românesc precum se întâmplă în zona Dorobanţi, unde avem, cum se ştie şi Strada Finlanda. Exclus. Comisii naţionale specializate nu acceptă. Pentru eleganţă, primarul general de Helsinki – de fapt o primăriţă – mă invită să îi adresez în scris rugăminţile mele, le va trimite sub semnătură proprie unde trebuie şi îmi va face cunoscut răspunsul. Care s-a dovedit a fi cel anticipat. Pe pământ finlandez ultimul cuvânt îl au finlandezii. Am cugetat: curtea ambasadei este proprietate a României şi n-am decât să obţin, în calitate de girant – fie şi temporar – a averilor statului de la Bucureşti, dreptul de a planta în spaţiul la îndemână lucrări adecvate. Aprobarea a venit rapid aşa cum au sosit şi cele cinci lucrări de artă, patru busturi – Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Nichita Stănescu şi un basorelief Caragiale. Proiectul includea alte cinci lucrări. Le-am gândit o aşezare în arc, precum naiul. Busturile au fost sprijinite pe suporţi de mesteacăn, atât de drag finlandezilor, iar pentru basorelief am confecţionat o măsuţă şi un cadru metalic de susţinere, totul aşezat decent şi trainic pe o buturugă descoperită pe margine de parc şi de lac.

Am crezut de cuviinţă să-l pun la curent şi pe maestrul Barbu Bre-zianu, cel care, susţinut de o bursă a Societăţii Naţiunilor, tradusese Kalevala în româneşte. La puţină vreme primesc la ambasadă o scrisoare din Bucureşti expediată de domnia sa. Ţine să ne mulţumească pentru gestul de a păstra în memorie actul cultural larg apreciat. Îl voi suna în ziua în care împlinea 90 de ani. Am rugat pe băiatul meu cel mare, Silviu, să-i facă o vizită protocolară pentru a-i remite din partea Ambasadei un aranjament floral.

Întors acasă am robotit la pregătirea unui volum despre Finlanda pentru cititorul român. În ziua lansării cărţii, înainte de a pleca spre Casa Titulescu unde era programat evenimentul am simţit acelaşi îndemn:
— Ce-ar fi să-l pun la curent cu ce urmează, aşa, să ştie.

Mi-a răspuns o doamnă, nora sa, soţia lui Andrei Brezianu, traducătorul nuvelei „Love story” în româneşte. Am îngheţat:
— Domnul profesor a închis ochii în cursul nopţii…

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii