Nicolae Teodorescu – se dovedeşte de tot domestic, cu chip zâmbitor

Lumea îl cunoaşte drept ceea ce se ştie în public. Academicianul Nicolae Teodorescu a fost ani buni decanul Facultăţii de matematică a Universităţii bucureştene. A predat pe la diferite adrese, nu doar la „Ştiinţe”, cum se numea pe atunci departamentul din Str. Quinet, ci şi la Arhitectură, Construcţii, Politehnică. A condus zeci de ani catedra de specialitate, pe când activau acolo Simion Stoilow, Miron Nicolescu, Grigore Moisil. La Universitate a venit ca absolvent al liceului „Spiru Haret”. Doctoratul şi l-a luat la Paris, la susţinerea tezei fiind invitat şi profesorul Dimitrie Pompei.

Interviul pentru care am venit se consumă în cabinetul decanului, mobilat cu gust şi nevoia de prestanţă. Fiecare lucru pare aşezat cu pedanterie în rafturi, pe etajere ori birou. Subliniam calitatea în care ne raportăm la această personalitate a lumii ştiinţifice şi universitare postbelice. Îmi dezvăluie cu suficiente amănunte preocupările sale, cât să înţeleg ceea ce poate nici alţii n-au reuşit: dimensiunea ex-catedra a profesorului. Şi-a consacrat ani numeroşi în cadrul Societăţii de ştiinţe matematice din ţara noastră, unde a fost desemnat vicepreşedinte încă din 1948, iar apoi preşedinte din 1975. S-a dovedit un extraordinar animator al Societăţii, căreia i-a pus la dispoziţie, cu rol de catalizator al vieţii curente, revista de specialitate cunoscută: Gazeta matematică, cu cele două serii – A şi B, pentru cadre didactice şi, respectiv, pentru elevii învolburaţi de pasiunea timpurie pentru exerciţii şi probleme, extrapolând portativul şcolar. Ne mai rămâne la dispoziţie un teritoriu unde dascălul şi expertul în matematici superioare a excelat: olimpiadele de matematici pentru elevi şi studenţi. A fost, decenii la rând, până în 1980, coordonatorul olimpiadei naţionale. În plus, a iniţiat organizarea olimpiadelor internaţionale de matematică.

Nu foarte înalt, cu o calviţie agresivă, nu are nimic din reprezentarea mea pentru înfăţişarea celui ce trăieşte în lumea exactităţii. Mi-l închipuiam cu ochii împăienjeniţi de cifre, de simboluri desprinse din formule şi ecuaţii, cu faţa dominată şi ea de linii fie şi imaginare desemnând teoreme savante, sugerând suprafeţe şi corpuri geometrice plutind în ermetism. Academicianul Nicolae Teodorescu se dovedeşte de tot domestic, cu chip zâmbitor, de om blând şi comunicativ. Mă face părtaş unei istorii mai vechi în care s-a trezit fără să vrea. Îi scria din Paris un fost student. Tatăl său, polonez, fusese adus la Bucureşti pentru a face parte din echipa ce urma să construiască Palatul CEC. A rămas aici, se căsătorise cu o româncă. El, semnatarul cărţii poştale ce afişa sub ochii mei Tour Eiffel, ţâşnit cu aroganţă din Champs de Mars, studiase Construcţiile şi lucra la un institut de specialitate. Când să-şi dea drumul mai bine în profesie s-a văzut marginalizat. Dosarul… A încercat profesorul să-l ajute, discutând cu acei colegi de la Academie ce puteau înţelege situaţia creată – Horia Hulubei, Barbu Solacalu. N-a ieşit nimic. Cercetătorul anonim a continuat să-şi vadă de treabă pe postaţa) de loc accesibilă lui, dar şi să studieze cu ambiţie. O lucrare de-a sa apărută într-o revistă cu acces extern a fost remarcată. Drept care a fost contactat şi invitat să vină la Paris. Minunea s-a produs. Este, de atunci, cercetător într-o unitate franceză de elită. Când şi când îl gratulează pe profesor cu o frază de salut respectuos.