O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter

Antemergătorul mugește adînc în coasta dubiței.

În dubiță face de serviciu un șofer. La auzul boncăluitului și la vederea coloanei, una dintre autobasculante se dă la o parte pentru a face loc dubiței.
Șoferul vîră în marșalier.
S-a deschis portița!
Sau, mă rog, dubița!
Coloana trece fără probleme, face la dreapta și dispare în curtea ONU.
Dubița revine la loc.
Portița s-a închis.
Motorul dubiței se oprește.
S-a tras, așadar, și zăvorul portiței.
Pînă apare o nouă coloană!

Nu sînt – din cîte știu – nici coloană oficială, nici camion capcană.
Sînt pieton.
Chiar dacă un pieton cu dreptul de a intra în clădirea ONU, grație poverii de Permise de la gît.
Pietonii pot merge doar pe unul dintre trotuare: cel de pe partea opusă Paralelipipedului.
O iau cătinel-cătinel spre celălalt capăt al Pieței, pe unde e accesul în clădire al jurnaliștilor acreditați.

Dispozitivul de securitate duduie la vedere. Ghicești imediat nevoia americană de paranghelii hollywoodiene. O nevoie pe care am întîlnit-o și la cazinourile din Las Vegas, unde Titanicul se scufunda pe o scenă cu o mie de balerini și balerine zbenguindu-se în jurul lui, extrem de harnici, în timp ce, pe mesele cu veioze pline de subînțelesuri, clienții beau whisky și pipăiau damele de companie.

Aici, în jurul clădirii ONU, boala superproducțiilor se regăsește în strădania de a îngrămădi pe metru pătrat cît mai multă lume și cît mai multă tehnică. Sute de mașini ale Poliției, unele albe, fără nici un însemn, altele albastre, cu faimosul NYPD. Și unele și altele sclipind din girofare, bombănind din sirene, mișcîndu-se încolo și încoace, fără rost. Dubițe negre, ale căror uși larg deschise lasă să se vadă, stînd pe lavițe, luptători înarmați pînă la sprîncene. Polițiști cu vestă antiglonț și pistol ostentativ fac roată în jurul mașinilor. Un negru masiv, cum îi stă bine unui negru, își arată electoral dinții cînd îndrept spre el camera video. Agenți ai Secret Service, în balonzaide alb murdar, ca niște uniforme ieșite la spălat, se plimbă de colo pînă colo, străduindu-se să li se vadă cît mai clar insignele de la rever. Un ins uscățiv, scund, cu un început de chelie, încearcă să-și astîmpere cîinele căutător de mine. În absența minelor, cîinele are chef de joacă. Sare cu labele dinainte pe un agent Secret Service. Agentul își amintește că-n America dictează Protecția Animalelor. Drept pentru care, în loc să-i ardă una, pentru că l-a mînjit tot de noroi, îl mîngîie duios pe bot. Zdrahoni cu ceafa rasă și sîrme în urechi aruncă în jur priviri profesionale.

Cantitatea de oameni și dispozitive sporește pe măsură ce mă apropii de locul primului Punct de control pentru jurnaliștii acreditați.

Pe dreapta, lîngă trotuarul din partea cu clăirea, se înșiruie ansamblurile arhitecturale mobile ale televiziunilor planetare: CNN, NBC, Fox News. Bărci albe, desupra cărora înfloresc antenele parabolice. Pe burta unui autobuz cenușiu citesc: United States Secret Service Command Center. Punctul de lucru al celor de la Secret Service. Pe o altă baracă scrie: Fire (Statul Major al Pompierilor), iar pe cea de alături: Police. Emergency Service.

Cameramanii își scot din portabagajele taxiurilor instrumentele muncii lor. După care își aburcă pe umăr camerele și încep să filmeze.
Fără rost.
Doar așa, să nu-și iasă din mînă!

Ce mai încolo și încoace:
Dacă s-ar anunța ticăitul unei bombe toți cei din piață ar muri într-o clipă.
Izbindu-se unii de alții.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)

Pagini: 1 2