Pandemia pompieristică. Episodul3 | Știință cu ștecher și adevăruri politice

Un semn bun că nu trăiești în cel mai bun loc de pe planetă e acela că zi de zi un prost ține o conferință de presă în care prezintă idei abracadabrante, iar până la următoarea nu se găsește nimeni să-l contrazică public. Când se întâmplă asta în zeci de țări în fiecare zi, ar fi foarte înțelept să cauți o ascunzătoare potrivită, pentru că rachetele cu care trag proștii după muște trebuie să aterizeze undeva. În lumea feliată de azi puțini înțeleg cât de ușor e să „argumentezi” fără temei ori relevanță, adică nevalid și nevalabil (nu toate argumentele valide formal sunt valabile).

Primul argument tratat în episodul de față e tot membrul dezonorabilei familii ad hominem, floarea sofismelor de relevanță, despre care am mai vorbit în primul episod și în al doileaArgumentum ad hominem („argumentul legat de persoană”) e întâlnit foarte des, în special la grădiniță („ba tu ești”) și în politică, unde îmbracă forme mult mai diverse și mai generoase decât la grupa mică. Comitem un astfel de sofism atunci când criticăm sau respingem un argument folosind observații legate nu de conținutul argumentului, ci de persoana care l-a formulat. De exemplu, încercăm să demontăm un argument în favoarea legalizării prostituției bazându-ne pe faptul că l-a formulat Gogu Mandolină, mare amator de pipăieli fără complicații amoroase. Numai că asta nu înseamnă că argumentul respectiv e nevalid. Dacă vrem să demonstrăm asta, apucăturile lui Gogu nu ne ajută cu nimic. Singurul caz în care ne-ar fi de folos poate apărea atunci când ele fac parte din argumentul pe care vrem să-l combatem.

Anul ăsta argumentele de acest tip s-au răspândit exploziv și democratic pe toată planeta, adăugând un strat suplimentar de zgomot de fond la galimatiasul generalizat. De la YouTube până la jurnaliști gângavi, de la autorități simandicoase până la libertinii rețelelor sociale, toată lumea împarte cu dărnicie titulaturi ca „negaționist”, „iresponsabil”, „conspiraționist”, „neomarxist” etc., considerând că astfel de etichetări sunt suficiente pentru a combate sau anihila păreri și argumente. Cel mai amuzant lucru (pentru cine mai poate) e că s-a ajuns la dueluri în care se folosesc exclusiv astfel de arme. În general, sofismul ad hominem e arma favorită a proștilor și infantililor, care, părăsiți de gânduri, pun prompt în cuvinte pietre de hotar dincolo de care mintea lor nu poate trece: „Ești urâtă!”, „Ba pe-a mă-ti!” & co. De exemplu, politica YouTube de ștergere a videoclipurilor și canalelor care conțin informații care intră în conflict cu viziunea OMS are o coloană vertebrală alcătuită din țesutul unui astfel de sofism: în numele igienei mentale publice, se respinge un anumit conținut. (Și uneori sunt propuse la schimb otrăvuri letale pentru publicul „neavizat”.) Pe lângă faptul că dacă această politică era într-adevăr cinstită nu aveau ce căuta pe YouTube informații emise de OMS (care se contrazice în mod regulat), criteriul este extern argumentelor sau informațiilor analizate – „cutare material este nociv, fiindcă autorul contrazice poziția OMS” -, deci avem exact tiparul unui ad hominem: „O spune cutare, care e împotriva lui cutare, deci afirmațiile lui nu pot fi valabile.”

Același lucru se întâmplă și când un jurnalist recurge la foarte răspândita practică a „spălării cadavrelor”. Bunăoară, astăzi cel mai bogat vânzător de software precar din lume nu mai e intervievat pentru răspândirea opiniilor dumisale referitoare la sănătatea planetei, ci pentru combaterea sofistică a criticilor la adresa dumisale. Din toate aceste interviuri rezultă că respectivele critici sunt nule, desigur, dat fiind că sunt îndreptate împotriva unui mare filantrop și că emitenții sunt „de extremă dreapta”, „adepți ai teoriei conspirației” etc. E ca și cum ai sta într-o clădire cu toate geamurile sparte și ai declara, jucându-te neglijent cu o praștie: „Normal că nu e adevărat că eu sparg geamuri. Cum să fie adevărat, când o spun unii care n-au 1,75 m ori au barbă”. În astfel de cazuri ar trebui să ne uităm la dovezile furnizate de acuzatori, nu la înălțimea lor sau la alte caracteristici personale. O probă adusă de un mincinos sau de un spărgător de bănci nu poate fi respinsă pentru că nu a fost adusă de „un bun cetățean”.

Interesant e că astfel de practici utilizează uneori un alt tip de sofism, necatalogat în lista clasică ad hominem, în care se regăsesc doar variantele care trimit la persoana emitentă a argumentului de combătut (abuziv, circumstanțial și tu quoque). Uneori însă ne lovim de următorul contraargument: „Nu poate fi valabil ce spui, întrucât asta ar însemna că X nu e filantropul pe care îl cunoaște toată lumea.” Adică nu poți spune despre o persoană că a comis o crimă, fiindcă toată lumea știe că persoana respectivă este bună, pașnică și generoasă. Trebuie să remarcăm că asta nu e totuna cu a spune „Hoțul neprins e negustor cinstit”, fiindcă spune de fapt „X nu poate fi acuzat de hoție, fiindcă e persoană onorabilă”. I-aș zice, mai în glumă, mai în serios, „sofismul lui Polichinelle”, pentru că e o modalitate de a închide gura publicului în situații în care mai toată lumea știe — sau ar putea foarte ușor să-și dea seama — cum stau de fapt lucrurile. Totuși, în momentul în care există dovezi nu avem dreptul să le considerăm irelevante doar pentru că persoana vizată a avut grijă să-și construiască o imagine publică de filantrop preocupat de salvarea omenirii.

Uraganul pandemiei folosește din plin astfel de sofisme, și într-un sens, și în celălalt. Auzim de foarte multe ori „argumente” imbatabile ca „Tu n-ar trebui să vorbești, pentru că nu ești medic” sau „Ce spune cutare nu poate fi adevărat, pentru că el nu e epidemiolog”. Sigur că cei care nu sunt medici nu pot să vorbească despre anumite probleme medicale, dar au tot dreptul să vorbească despre implicațiile acestora, mai ales când datele sunt publice, iar înțelegerea semnificației lor nu presupune cunoștințe medicale aprofundate, ci capacitatea de a opera cu informație în mod corect (care nu e apanajul specialiștilor dintr-o anumită categorie). Avem tot dreptul să vorbim despre culpă atunci când o autoritate medicală ia o decizie bazată pe date științifice neconcludente sau false. Or, nu de puține ori se întâmplă ca datele științifice să fie incomplete sau de-a dreptul false. Recentul caz al articolului falsificat din revista Lancet, deloc singuratic în peisajul editorial științific, ilustrează foarte clar asta.

Aceeași revistă foarte bine cotată, Lancet, a publicat la scurtă vreme după scandalul pomenit mai sus un articol bazat strict pe studii observaționale (deci fără valoare științifică) finanțat de… Organizația Mondială a Sănătății. Care, la rândul ei, are surse de finanțare surprinzătoare. Bineînțeles, s-a observat că distanțarea „socială”, măștile faciale, respiratoarele și ochelarii de protecție au un rol important în combaterea transmiterii virusului, deși în fiecare caz în parte se menționează în paranteză „certitudine moderată” – în cazul distanțării – sau „certitudine scăzută” – în toate celelalte cazuri. Altfel spus: „Am luat bani de la marile puteri economice și de la uriașe fundații dubioase pentru a demonstra că toate măsurile aberante de prevenire a infecției funcționează, în afară de cazurile în care nu funcționează.”

Când punem la îndoială afirmații „dovedite științific” nu comitem un act antisocial, indiferent cât am fi de „nechemați”. E suficient să citim și să înțelegem rapoartele specialiștilor asupra calității cercetării medicale. Alteori putem pune la îndoială rezultatele pentru simplul fapt că sunt contradictorii într-un cadru mai larg. Nu rareori se întâmplă ca în bazele de date cu studii științifice să găsești zeci sau sute de lucruri care sugerează un lucru și alte zeci sau sute care sugerează contrariul. Ca și cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, când încercăm să cernem neghina ne putem lovi și de problema intereselor autorilor studiului, nu întotdeauna declarate.

Istoria recentă a medicinei bazate pe noi descoperiri „științifice” e presărată cu scandaluri enorme, care de cele mai multe ori sunt tratate jurnalistic: apar articole sau cărți care încearcă să facă lumină, apoi totul e dat uitării. Nu trebuie să fii specialist ca să îți dai seama că ceva e în neregulă. Dar de unde vin cele mai multe probleme? E suficient să urmărim schemele de finanțare care leagă autorii unor studii de beneficiarii „descoperirilor”. În ultimii douăzeci de ani au existat zeci de scandaluri, cele mai multe mușamalizate. Pe deasupra, multe studii publicate conțin erori de design și interpretare, ceea ce face ca rezultatele să fie în cel mai bun caz discutabile. Dacă adăugăm și contradicțiile dintre ele, n-ar trebui să ne ia prea mult să ajungem la concluzia că studiile științifice au devenit o marfă. Știința — și în special sectorul de „științe ale vieții” — a devenit un aparat pe care îl bagă în priză cine își permite să plătească facturile de funcționare (deloc mici). Apoi, indiferent de realitate, se alege cu adevăruri cât se poate de convenabile.

Despre moralitatea celor care manipulează ștecherul științei nu sunt prea multe de spus. Dar despre moralitatea acestor „rotițe” din mașinăria care produce știință la comandă ar trebui să se vorbească mult mai mult, în lucrări de specialitate, dar și public. Pentru că, oricât ar fi de lucrative adevărurile pe care le confecționează, costurile impuse societății sunt incalculabile odată ce astfel de adevăruri devin politice și nu mai pot fi puse în discuție nici în sistem, nici în public. Exemplele sunt nenumărate, iar costurile sociale se amplifică prin combinarea lor: condamnarea grăsimilor, pragul de nocivitate pentru colesterol (și implicit pragul de control medicamentos), etiologia fundamentată genetic, soluțiile pentru crize de sănătate publică (vezi cazul gripei „porcine”) etc. Pe baza unor astfel de adevăruri s-au făcut „recomandări” cu efecte dezastruoase pentru sănătatea populației, s-au achiziționat vaccinuri (care apoi au fost distruse) pentru epidemii închipuite, s-au inițiat campanii de screening și tratament care au afectat negativ mai multe vieți decât au salvat, s-au îngropat medicamente tradiționale ș.a.m.d. Rezultatele nu sunt greu de observat, pentru că, oricât de sârguincioase ar fi sistemele de acoperire a urmelor, statisticile arată peste tot rate în creștere ale unui număr tot mai mare de boli și afecțiuni.

Modalitatea de detonare a adevărurilor politice este la fel de costisitoare ca fabricarea lor. Necazul e că cele două tipuri de costuri sunt de naturi diferite. În fond, nu ne putem aștepta ca mâine să apară un miliardar binefăcător care să-și investească banii în cercetarea corespondenței dintre adevărurile politice și realitate. O astfel de sarcină rămâne pe seama indivizilor și a comunităților mai restrânse sau mai largi. Dar nu e deloc ușoară într-un peisaj social dominat de teroare, minciună și incertitudine. Din fericire, societățile sănătoase dezvoltă mecanisme de apărare împotriva unor astfel de cazuri. Din nefericire, astăzi avem un număr imens de societăți care suferă de afecțiuni autoimune. În episodul următor, Morții chiulangii, o să analizăm câteva exemple de argumentație oficială toxică bazată pe inducție și câteva date din diverse colțuri ale lumii care ridică uriașe semne de întrebare despre adevărurile politice ale momentului.

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Pandemia pompieristică. Episodul3 | Știință cu ștecher și adevăruri politice”

Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | Eroii din linia întâi, condamnați penal, fac apologia Covidului de frica închisorii
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
📹 Videoblitz 📹
Loading