Provocările conștiinței

Faptul că dispunem de cea mai complexă și mai organizată formă de sistem nervos din câte a produs până acum Creația ne îndreptățește să recurgem la postulatul conform căruia suntem singurele ființe conștiente de pe planetă, deși nu știm cu exactitate dacă datorăm (re)cunoașterea de sine exclusiv funcțiilor scoarței cerebrale. Numai omul e capabil să trăiască conștient evenimentele, să-și analizeze trăirile, să incubeze idei, să elaboreze planuri și strategii, să mediteze la propria existență și să-și exploreze emoțiile și rezultatele acțiunilor, asumându-și responsabilitatea faptelor. Toate aceste argumente sunt menite să ne facă să credem că deținem monopolul conștiinței, dar în ce măsură corespund adevărului?

Ce este de fapt conștiința? În căutarea unei definiții cât mai complete, ne izbim de aceleași obstacole ca și în cazul inteligenței, al realității, ori al adevărului. Fiecare ramură a științelor mai mult sau mai puțin exacte și-a formulat propria definiție. Fiindcă tot am inventat literele și cifrele, descriem cu ele imagini, stări, procese, fenomene, și ne batem în vorbe, numere și formule, ori de câte ori se ivesc divergențe de opinii. Grație cuvintelor putem descrie multe, inclusiv abstractul, imaginabilul. Prin numere descriem concretul, demonstrabilul, dar… în ce măsură își află ele corespondent în adevăr și în realitate? Una dintre caracteristicile conștiinței este capacitatea de a deosebi între real și imaginar, între adevăr și falsitate. Dar oare știm cât de reală e realitatea și ce este adevărul? În condițiile în care avem de-a face cu atâtea necunoscute, cât de exact putem descrie fenomenele și cum le putem demonstra?

Cum putem prezenta cel mai bine acel cumul de stări și atribute care au ca numitor comun trăirea (pe viu)? Mulți asociază conștiința cu vigilența (starea de veghe) – opusul somnului și respectiv al comei. Pe de o parte ar fi prea puțin pentru a cuprinde complexitatea trăirilor, pe de alta ar fi prea mult, întrucât ar înzestra cu conștiință o mulțime de necuvântătoare și ne-am pierde automat supremația și exclusivismul cu care ne mândrim. Știm în oarecare măsură ce este somnul și prin ce se deosebește de starea de veghe și respectiv de starea comatoasă. Dar de unde știm că cei aflați în acele circumstanțe nu recepționează totuși mesaje pe diverse căi? Știm că un comatos poate percepe mângâierile conduse de celebrele fibre C. Știm și că nu știm ce mesaje includ visele și de unde provin. Știm că există și vise lucide, în care visătorul e conștient că visează și-și poate influența activitățile soporifice. Dar oare tot ce-i treaz e automat și conștient? La ce bun să fii treaz dacă nu-ți dai seama că ești și cui folosește veghea ta? Poate conștiința să fie manevrată ca un întrerupător? Îi declarăm inconștienți pe cei care nu gândesc și nu acționează așa cum considerăm noi că ar fi corect, dar… ce „știm” de fapt despre mobilul lor?

Creierul „vechi” ne înlesnește reacțiile-fulger în situații amenințătoare de viață, neocortexul facilitează analiza, planificarea și înțelegerea fenomenelor. Unde se implică conștiința? În reflexe, impulsuri și soluții (vitale) pe termen scurt, sau în rezolvări sustenabile? În reacția imediată, sau în procesarea informațiilor și în implementarea de strategii pentru a face față provocărilor ulterioare? Ultima variantă servește funcționării de durată, ceea ce iarăși ne poartă cu gândul la superioritatea speciei posesoare de conștiință, dar… Pot să-mi salvez viața fără să știu că îmi era amenințată? Să se deplieze conștiința de-abia atunci când ființele respective nu-și mai ocupă fiecare clipă cu supraviețuirea?! Și atunci, cu ce-și ocupă timpul? Dacă regulile după care funcționează societatea sunt rezultatul planificării proprii, cine și cum le-a elaborat pe acelea după care funcționează un furnicar, un stup, o turmă, o colonie de bacterii? Ba s-ar zice că, în timp ce strategiile ultimelor vizează exclusiv supraviețuirea și continuitatea grupului, stratagemele noastre sunt impulsionate uneori și de emoții care nu se regăsesc la alte specii. Ura, invidia, răzbunarea etc. nu contribuie neapărat la perpetuarea speciei, ci mai degrabă la (auto)distrugere. N-ar strica să conștientizăm și consecințele faptelor noastre și să ne punem în funcțiune și mustrările conștiinței, dacă vrem ca specia să se regăsească și în viitor.

Alții pun conștiința la egalitate cu inteligența, cu înțelegerea, dar oare înțelege fiecare același lucru dintr-un fenomen, sau deformează mai întâi informațiile, trecându-le prin filtrul trăirilor și al experienței sau, și mai rău, prin lacune de cunoaștere? Inteligența e considerată a fi capacitatea de a prelucra informațiile și impresiile culese de simțuri cu ajutorul unui proces abstract numit gândire, cu scopul soluționării unor probleme. E mult? E puțin? Pare mult, dar aparențele înșală adeseori. Nu prea ne mai putem baza pe clasicele cinci simțuri, depășite în intensitate și diversitate de ale multor viețuitoare. Ba unele sunt pe cale de… involuție, grație civilizației. Cât privește gândirea: Nimeni nu poate descrie și măsura inteligența cuiva fără să se împiedice de subiectivitate și de propria… înțelegere. Valabil și pentru conștiință. Poate că ar fi mai înțelept să acceptăm că inteligent este cel capabil să răspundă adecvat provocărilor (inclusiv prostiei, care câștigă tot mai mult teren) făcând uz de ce-i stă la dispoziție în momentul respectiv și recurgând la atenție, concentrare, învățare și memorie. De toate acestea dispun, însă, și alte viețuitoare, chiar dacă nu se încadrează în parametrii stabiliți de noi.

Dacă înțelegerea ne face conștienți, trebuie să admitem că mulți dintre semeni fie nu dispun de abilitatea ce conferă superioritate speciei, fie nu și-o consultă și nici nu au parte de mustrări din partea ei, întrucât experții înțeleg prin conștiință și asumarea responsabilității pentru propriile fapte și decizii, ca și recunoașterea libertății de alegere și altora, nu doar sieși. Ce și cât s-a mai păstrat din generoasa înzestrare, având în vedere că orice funcție nefolosită regresează? Poate că gândirea nu e suficientă și mai e nevoie și de (re)acțiune, de răspuns conform la stimuli. Judecând astfel, putem afirma că practic tot ce se află astăzi pe planetă a învățat să facă față provocărilor, altminteri n-ar fi aici. În timp ce noi, ocupați cu inutilitățile inerente „civilizației”, fie nu sesizăm învederatul, fie nu-l interpretăm corect, fie răspundem eronat… banalele bacterii se dovedesc apte să supraviețuiască în condiții inimaginabile și dezvoltă mecanisme de adaptare și apărare cu o repeziciune de invidiat, fără creier și fără sinapse (fac asta de miliarde de ani!). Supraviețuiesc până și în ostilul cosmos. Să fi „înțeles” ele că șansa continuității stă în adaptare și nu în elaborarea de planuri sofisticate de subjugare a mediului?!

Dacă emoțiile, instinctele și percepțiile sunt prelucrate de anumite zone din creier, atunci care să fie sediul conștiinței? În cazul nostru ar putea fi neocortexul. În sprijinul acestei teorii vine măsurarea activităților electrice pe perioada diverselor activități, precum și agnozia, un termen tot de noi inventat, care semnifică dispariția funcțiilor intelectuale de recunoaștere a celor văzute, auzite, mirosite, pipăite etc. Altfel spus, în ciuda integrității anatomice a senzorilor, nu mai putem interpreta corect semnalele și nu mai recunoaștem culorile, mimica, mișcarea obiectelor, semne și simptome de boală, memoria (de lucru) etc., sau putem suferi de scindări de conștiință (schizofrenie). Experții pun pierderile în legătură cu perturbarea anatomică sau funcțională a anumitor zone din creier responsabile de prelucrarea datelor respective, dar dacă asta nu e totul? Alte ființe se pot folosi de nenumărate alte structuri (asta presupunând că indulgența noastră le acordă dreptul de a fi conștiente). Nici în creierul nostru nu s-a detectat o zonă unică, ci multe arii care procesează informațiile inerente, ca și când neocortexul ar fi un server de fișiere pentru multe alte centre de procesare. Aceasta a condus la presupunerea că undeva s-ar afla un fel de „instanță supremă” capabilă să reorganizeze informațiile decentralizate culese de diversele arii perceptive, ocazie cu care ia naștere o nouă formă de auto-organizare, un fel de „ochi intern” care se poate observa pe sine. Dar cum să demonstrezi așa ceva?!

Un alt concept vede în conștiință sentimentul, intuiția pe care o ființă o are despre propria existență. Numai cine-și dă seama că există, pe ce lume și în ce moment se află, dispune de acel atribut considerat a fi eminamente uman. Să înțelegem că restul fie vegetează, fie activează exclusiv inconștient? De unde știm că un iepure sau un animal de pradă nu „știu” că trebuie să fie atenți și să se concentreze pe apărare și respectiv atac? Cum reușește o cămilă să facă febră (42°C) „intenționat” – ca să nu piardă apă prin transpirație –, și ce conduce insectele necrofage kilometri întregi la locul descompunerii? (Cum rămâne cu atenția și cum arată coordonatele lumii celor aflați la volan cu ochii fixați pe telefonul mobil?) Putem separa starea de veghe de conștiință prin simpla dare de seamă? Cât din „darea de seamă” e obiectivă și cât are la bază subiectivismul fiecăruia? Putem reduce conștiința la a ști că tu ești tu, fără a ști și cine sunt ceilalți, doar admițând că ei sunt altceva? E posibil ca un mascul angajat în lupta cu un rival pentru o femelă să nu „știe” că celălalt îi amenință e(go)ul?

Când se naște conștiința și cum? Aici părerile experților sunt împărțite. Unii opinează că intuiția eului se ițește în jurul vârstei de trei ani, atunci când un individ începe să-și da seama că ceea ce el știe se deosebește de ceea ce știu ceilalți; Alții susțin că bazele se pun intrauterin prin săptămâna 24, când se formează creierul intermediar și începe să-și trimită prelungirile neuronale către ceea ce urmează să devină neocortex. Presupunând că ființa superioară nu dispune de conștiință la venirea pe lume: Cui datorează metamorfoza, având în vedere că numărul de neuroni e aproape identic cu al unui adult? Decisiv nu este atât numărul neuronilor cât cel al conexiunilor care urmează să se formeze și care sporesc de 4 ori volumul creierului. În plus, neuronii „se nasc” mici și goi, întocmai ca posesorii lor. Și întocmai ca aceia trebuie să crească și să capete și restul structurilor (bunăoară tecile de mielină care-i îmbracă și accelerează considerabil transmiterea impulsurilor), pentru a favoriza dezvoltarea ulterioară.

Procesul de creștere (în volum și greutate) a creierului se încheie în jurul vârstei de 10 ani. Un copil de doi ani își poate coordona mișcările aparatului locomotor, nu însă și cogniția. Procesul de interconectare neuronală necesită două decenii. E perioada sinapselor – care se înmulțesc razant, cu condiția ca adulții din preajmă să dispună de suficiente și să poată întreține acel proces. Specialiștii spun că creierul unui copil de trei ani dispune de un număr dublu de sinapse comparativ cu un creier adult și că îmbucurătoarea situație se menține până în jurul vârstei de 10 ani, ceea ce explică uimitoarea adaptabilitate a celor mici și facilitatea cu care copiii pot asimila informații. Ne putem întreba la ce folosește învățatul, dacă memoria încă nu funcționează. Aceiași specialiști susțin, însă, că memoria există încă din leagăn, doar că la început are durată scurtă: o zi în jurul vârstei de 6 luni, o lună la 9 luni ș.a.m.d. De-abia de la vârsta de cinci, șase ani, o dată cu mijirea gândirii logice, a capacității de calcul și a comportamentului social rezonabil, bazat cel puțin în parte pe experiența acumulată, putem spera la o memorie de mai lungă durată.

Ce știm despre noi și despre lumea în care trăim atât de conștient, încât sperăm să o putem descrie cu ajutorul algoritmilor, cu scopul de a ne construi o lume paralelă artificială? (Rămâne de văzut dacă un asemenea demers nu face mai degrabă dovada inconștienței.) Teoretic putem percepe lumea exterioară (exterocepție), carcasa de piele, mușchi, oase și tendoane (propriocepție), ca și organele interne (interocepție). Natura ne-a înzestrat cu tot ce trebuie pentru a sesiza efectele interacțiunilor dinăuntrul nostru, ca și dintre noi și mediul înconjurător. Nu toate informațiile ajung însă la neocortex. Talamusul, „poarta către conștiință” și parte integrantă a creierului intermediar, filtrează cu strictețe știrile (cu excepția mirosului) și nu lasă decât 1% dintre ele să atingă scoarța și să devină conștiente – doar ce-i relevant la momentul respectiv. Ceea ce nu înseamnă că restul impulsurilor nu prezintă importanță și nu contribuie în egală măsură la buna funcționare a organismului. Doar că ele se desfășoară în subconștient. Din păcate, de-a lungul timpului ne-am pierdut o bună parte a abilităților cu ajutorul cărora descifrăm mesaje interne și externe.

Deși ne place să credem că vorbirea reprezintă criteriul de departajare a conștienților de inconștienți, ea situează cel mult conștiința cuvântătoarelor pe o treaptă superioară. Comunicarea este esențială – tot ce-i viu comunică –, dar ea nu înseamnă exclusiv vorbire. Oamenii se pot face înțeleși (sau nu) și pot afla câte ceva despre semeni făcând uz de cuvinte, dar… cum pot comunica cu necuvântătoarele și cum le pot traduce „limbajul” de care negreșit se folosesc? Poate că ele se folosesc de alte simțuri și se regăsesc prin alte mijloace. Indiferent dacă își recunosc sau nu imaginea în oglindă, toate dispun de capacitatea de a recepționa impulsuri și de a le răspunde. De câte ori nu-și uimesc observatorii cu abilități nebănuite?

Dacă punem semnul egalității între conștiință și interacțiunea cu mediul, putem include aici tot ce-i viu. Unii experți pretind că multe viețuitoare, inclusiv insecte și nevertebrate ar îndeplini criteriile de sensibilitate (elaborate tot de noi!) pentru a fi trecute la categoria „conștient”. Nu includ, totuși, orice creatură, ci doar pe acelea cu un comportament complex: caracatița da, scoicile nu; furnicile și albinele da, țânțarii nu. Nu cumva discriminarea are la bază cunoștințele mai mult sau mai puțin limitate de care dispunem actualmente? În timp ce ne dezumanizăm în anumite privințe, „umanizăm” animale pe criterii aleatorii. Simplitatea sau complexitatea comportamentelor (care decurge din complexitatea sistemelor nervoase) pot avea și alte explicații, nu doar prezența sau absența conștiinței. Se poate ca acele vietăți care nouă ne par simpliste să dispună de alte structuri decât neuronii care să le asigure comunicarea și interacțiunile. Rădăcinile unei plante se pricep să ocolească otrăvuri subterane, iar microorganismele ce compun biofilme se folosesc de limbajul chimic numit quorum sensing prin care-și fac „recensământul” și controlează densitatea populațiilor.

Deocamdată nu prea știm ce știu și ceilalți, putem doar să postulăm că ei sunt altfel. A susține că numai cine cugetă există și e conștient e prea puțin, atâta vreme cât nu știm dacă și cine o mai face în afara noastră și mai ales cum. Și un virus există, și nu de puține ori ne face să-i simțim existența pe propria piele. Ba chiar se modifică fulgerător sub atacul sistemului imunitar ori al remediilor aplicate din exterior. (Oare nici astea nu sunt dovezi că „sesizează” mediul și răspunde provocărilor?) Obișnuim să spunem că ne deosebim de restul ființelor prin conștientizarea imanenței morții. De unde știm că o celulă nu „știe” mai exact decât noi când sosește vremea apoptozei sau a autofagiei? Sau că nu „înțelege” milioanele de semnale transmise de altele ca ea pe căi complexe despre care noi suntem departe de a ști totul? În fond, ce și cât trebuie să știm despre eul nostru și cât despre lume, ca să putem pretinde că suntem conștienți de ceva? Poate că nu intuiția eului e esențială, ci a faptului că fiecare reprezintă una dintre (ne)cunoscutele Marii Ecuații, ca și (re)cunoașterea locului ocupat în Marele Circuit și a rolului pe care îl deține în menținerea integrității acestuia, indiferent pe ce căi ar recepționa și prelucra Mesajul.

Așadar, nu avem o definiție universal valabilă a conștiinței. Nu știm când s-a născut, câți indivizi și câte specii a însoțit și nici dacă a început să moară, să se ridice la cer și să se disipeze în marele univers. Nu știm nici dacă va reveni și sub ce formă. Pe măsură ce clarificăm probleme ne dăm seama că suntem împresurați de și mai multe necunoscute. Să fie conștiința tocmai… recunoașterea neputinței Imperfecțiunii de a atinge Perfecțiunea? În loc de „Știu că știu” un „Știu că nu știu… multe”. Ne conferă superioritate faptul că jonglăm cu definiții? De ce-ar fi realitatea percepută de mine (singura) corectă? Oricum ar fi, trebuie să recunoaștem că deocamdată (con)știința noastră nu este în măsură să se autocaracterizeze și, prin urmare, nici să aprecieze ce se ascunde în spatele cuvântului: un domeniu pentru neurobiologi, pentru matematicieni, sau mai degrabă pentru filosofi? Ar mai fi și aceia care pun semnul egalității între conștiință și suflet, numai că o caracterizare a spiritului e și mai dificilă, darămite să-i mai și demonstrăm existența.