Pe data de 26 mai, am refuzat să primesc buletinele de vot, de la Referendumul lui Iohannis pe justiție, aferente celor două întrebări prezidențiale atât de greu de reținut: „1 - Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție? 2 - Sunteți de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanțelor de urgență în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare și cu extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională?” Însă, în condițiile în care domnișoara operator, care atingea neîntrerupt tableta STS-ului, m-ar fi întrebat dacă vreau să votez la Referendumul “Fără Penali în funcții publice” atunci se schimba treaba și acceptam buletinul. Cine nu ar fi de acord cu următoarea propunere: "Nu pot fi aleși în organele administrației publice locale, în Camera Deputaților, în Senat și în funcția de Președinte al României cetățenii condamnați definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, până la intervenirea unei situații care înlătură consecințele condamnării." Între Referendumul lui Iohannis pe justiție și Inițiativa USR “Fără Penali în funcții publice” nu există termen de comparație. În primul rând pentru că, după cum bine știe toată lumea, în afară de Ludovic Orban, Referendumul lui Iohannis pe justiție nu are nicio finalitate practică, nu contează în arhitectura constituțională a statului român pentru că nu schimbă absolut nimic. Adică, în raport cu nimicul lui Iohannis, Inițiativa USR “Fără Penali în funcții publice” poate să modifice pentru prima dată, în 30 de ani de democrație, Constituția României. Revin la subiectul acestui text, pentru că trebuie să recunoaștem evidența: prin convocarea Referendumului pe justiție, Iohannis a reușit să arunce în derizoriu Inițiativa USR “Fără Penali în funcții publice”.

De-a lungul timpului, aproape de fiecare dată când am depășit o etapă din viața mea, am avut momente când amintirile din trecut se contopeau cu întâmplările din prezent. De exemplu, uneori strigam persoane aflate lângă mine pe numele celor pe care i-am părăsit sau întâlneam oameni asemănători cu aceia care, la rândul lor, plecaseră în alte direcții decât mine. Realizam, în clipele acelea, că experimentam senzația de déjà vu, vedeam cu ochii minții drumul devenirii, de la cine am fost cândva la cel ce sunt acum... În fine, așa se face că rezultatul alegerilor europarlamentare mi-a readus impresia că am mai văzut cândva, într-o altă formă, ceea ce s-a întâmplat duminica trecută. Pe de altă parte, m-a încercat sentimentul unor previziuni pentru rămășițele anului 2019. Astfel: Dan Barna aduce mult cu Traian Băsescu, învingătorul alegerilor prezidențiale din anul 2004. În acest scenariu, rezultă că Dacian Cioloș este noul Stolojan. Asta înseamnă că, după ce va fi nominalizat de USR-PLUS drept candidat pentru scaunul de la Cotroceni, Cioloș se va retrage la Brussels aidoma d-lui Stolojan, iar Dan Barna devine noul președinte al României, la sfârșitul anului. Nu vreau să mai intru în prea multe detalii devenite caduce, însă, de la Alianța 2020 care imită Alianța D.A., imaginea usr-iștilor îmbrățișați la balcon dublată de discursurile susținute pe treptele sediului precum pdl-iștii pe vremuri adunați pe scările palatului din Modrogan, înfrânarea dorinței de a accede rapid la putere după europarlamentare, determinarea arătată,  în lupta cu PSD, comportamentul unor lideri de felul nemuritorului Don Quixote, politicieni care deși, aparent, fără prea multe șanse,  luptă până la capăt și câștigă. Speranța apărută în rândul tinerilor că USR a declanșat renașterea țării și că omul simplu contează, totul și multe altele în plus reeditează filmul din 2004, dar sigur, într-o altă formă și cu alți actori, adaptat tinerilor din ziua de azi. Partidul Paralel din PSD și-a făcut încă o dată treaba. Partidul este conectat la aparate, iar moroii trecutului se ridică din cimitire și organizează conferințe de presă. Viorica Dăncilă, desigur păstrând proporțiile, este Tăriceanu din anul 2007. Aceasta doamnă va mai rămâne premier o vreme doar să-i ajute pe alții, să mai smulgă câteva pene din găina psd-istă. Îmi aduc aminte că, în prima jumătate a anului 2017, când îl vedeam pe Sorin Grindeanu credeam că „Renfield”, sluga lui Dracula, a apărut la televizor.

De ce votez cu PSD la alegerile europarlamentare

„Campanie electorală cu pumni și picioare”
Polițistul îmi întinde o coală de hârtie și îmi spune să scriu ce s-a întâmplat. Din punct de vedere medical, cred că sunt în stare de șoc. Mai mult din instinct, într-un automatism al supraviețuirii, apuc un pix de pe biroul agentului, dar nu prea reușesc să-mi adun gândurile și să le trec pe curat. Sunt salvat de apariția fulgerătoare a unui individ cu limbariță. Noul venit trântește ușa de perete, în timp ce vorbește întruna la telefon, mă împinge violent încercând să ridice declarația nescrisă din fața mea încât aproape că pic de pe scaun. Pare că discută cu cineva de la presă. Atunci îmi dau seama de ce este atât de agitat. Purtătorul de cuvânt se află în direct la o televiziune și trebuie să spună ce mi s-a întamplat. Aruncă cuvintele cu stropi de salivă și sunete crescute, ca atunci când se deschid boabele de porumb în tigaie, de îmi țiuie urechile învinețite. - Unul dintre membrii PNL afirmă că a fost scuipat, bătut cu pumni şi picioare şi lovit cu capul de gard de membrii PD-L. Practic, este vorba de o infracţiune de lovire. Au trecut 11 ani de la întâmplarea aceasta petrecută în apropiere de alegerile locale, din mai 2008. Dacă vrei să cauți, încă mai găsești articole pe internet care descriu succint și chiar în batjocură modul în care am fost la un pas să fiu linșat, în fața casei d-lui Băsescu, din Mihăileanu.
Mai 2019 – Cu ce am rămas după mitingurile partidelor din campania pentru alegerile europarlamentare Mi-am amintit povestea de mai sus când am văzut la televizor luptătorii pentru libertate și democrație, cinste și moralitate, bla-bla și bla-bla, că dădeau cu pumnii într-un autobuz în care se aflau niște cetățeni. Într-adevăr, oamenii aceia erau pesediști!

În urmă cu aproape un an de zile, am trimis o listă cu întrebări comisiei pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI. Încă mai aștept răspuns

Având în vedere prevederile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, respectiv în baza art. 3, art. 4 și art. 6 din Legea nr. 544/2001, în data de 02.07.2018, am trimis pe e-mail o solicitare adresată domnului Iulian Claudiu Manda – Președintele Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI. Iată întrebările de interes public: Legislația actuală permite SRI să dețină firme private. Este legală participarea la licitațiile publice din România a firmelor deținute de către SRI? Legislația din domeniul achizițiilor publice conține proceduri create special pentru ca firmele Serviciului să câștige permanent contracte cu statul? SRI a influențat întocmirea legislației din domeniul achizițiilor publice pentru ca firmele proprii să câștige licitațiile publice? Documentațiile procedurilor de achiziții inițiate de către unele dintre autoritățile publice sunt întocmite sau aprobate neoficial, în prealabil, de către lucrătorii Serviciului Român de Informații? Firmele SRI câștigă licitațiile pe baza documentațiilor întocmite de către proprii angajați? Care sunt instituțiile publice din România obligate să pună în practică interesele economice ale SRI, prin demararea unor proceduri de licitații aranjate astfel încât să fie câștigate chiar de către firmele deținute de către Serviciu? Funcționarii publici sunt forțați să încalce legea pentru ca firmele servicilor secrete să câștige procedurile de achiziție publică? Există angajați SRI acoperiți care lucrează ca funcționari publici asigurând câștigarea licitațiilor publice de către firmele SRI? Există posibilitatea legală ca funcționarii publici să semneze o declarație prin care declară, pe propria răspundere, că nu sunt lucrători ai SRI sau colaboratori ai acestuia? 7. Care sunt contractele cu statul câștigate de firmele serviciilor secrete din România? Care este valoarea contractelor câștigate de către firmele SRI? Există „concurență neloială” între firmele serviciilor secrete? Companiile deținute de SRI sunt dezavantajate de concurența făcută de firmele Direcţiei Contrainformaţii şi Securitate Militară, STS etc?

În ziua de astăzi, dacă votați PNL este ca și cum votați PSD

Scurt istoric
Frontul Salvării Naționale a fost transformat în partid politic, la 6 februarie 1990. Apoi, în martie 1992, imediat după alegerea lui Petre Roman ca președinte, partidul se scindează. Astfel, urmașii PCR-ului au înființat Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), actualul Partid Social Democrat (PSD), iar, la 11 mai 1993, continuatorii Securității au schimbat numele FSN în Partidul Democrat. Așadar, foarte pe scurt, în acest fel a apărut stânga și dreapta de factură românească.
În mod natural, nomenclaturiștii și activiștii au creat un partid de stânga, iar ofițerii de informații și colaboratorii Securității deveniți oameni de afaceri, după o rătăcire socialistă, s-au poziționat la dreapta.
Situația actuală
PDL a fuzionat cu PNL, la 26 iulie 2014. S-au contopit unii cu alții într-o mișcare aparent dificilă, însă faptele demonstrează că fostul Partid Democrat a ales schimbarea/interesul de moment întotdeauna rapid, fără mustrări de conștiință. Ieșirea din zona de confort este caracteristica lor. Astăzi fac parte din Internaționala Socialistă, mâine trec la popularii europeni, iar prin fuziune îi racolează și pe liberali de la grupul ALDE.  Observăm că în timp ce la PNL se găsesc rămășițe din toate doctrinele la USR, de exemplu, bate vântul.
Soluția pe termen lung pentru România: PNL să (re) fuzioneze cu PSD
Toate partidele mainstream din România s-au asociat la guvernare, în toate variantele posibile.

Comisia Europeană contra Liviu Dragnea

Ion Cristoiu concluzionează în volumul „Statul versus Corneliu Zelea Codreanu” (Editura Mediafax, 2018), referitor la procesul Căpitanului, că: „La Turnu-Severin a fost, așa cum a vrut Guvernul, un proces politic. Pe care Guvernul l-a pierdut însă în chip catastrofal”. După ce am citit cartea m-am întrebat de ce oare a vrut Guvernul României Mari să-i însceneze viitorului creator al Mișcării Legionare un proces politic. Pe cine avantaja această acțiune? N-am așteptat prea multă vreme că deodată mi-a venit un gând. Eu, unul, cred că Guvernul de atunci a dorit să denigreze tineretul apropiat ideilor periculoase promovate de Codreanu, printr-un „asalt asupra justiției”. Siguranța Statului a încercat să-i sperie pe studenți într-un asemenea hal încât să le fie frică să mai pronunțe numele acuzatului de crimă, darămite să-l susțină în public. De fapt, la mijlocul anului 1925, nu Corneliu Zelea Codreanu era problema în sine, ci propagarea teoriei că țara a fost aservită economic Occidentului și că, în acest fel, românii sunt predispuși pierii de pe fața pământului, prin sărăcie și colonizare. Sistemul avea nevoie să elimine din fașă o eventuală ridicare și organizare a tinerilor români într-o mișcare politică, care foarte probabil risca să devină de necontrolat de establishment-ul de la București. De altfel, așa cum s-a și întâmplat mai târziu. Ca de obicei, când vine vorba de politica românească, cineva nu vroia să piardă controlul… De atunci și până în ziua de astăzi pornesc premise suficiente să conștientizăm că acuzarea Vestului, de conspirații dovedite a fi reale sau rămase la stadiul de închipuiri, dăunează grav cazierului judiciar al băștinașilor cu gura prea mare.

Care va fi întrebarea de la referendumul pentru justiția securistă

Încă din campania electorală, de la precedentul scrutin prezidențial, domnul Klaus Iohannis s-a străduit, cu toate puterile SRI-ului, să demonstreze că are ceva în comun cu oamenii obișnuiți. Așa că între cele două părți a fost dezvoltată un fel de prietenie bazată pe ură în stare pură, survenită pe fondul intensificării angoaselor diferitelor categorii sociale. Mecanismul de îndrăgostire bolnăvicioasă funcționează de minune de fiecare dată, prin exarcerbarea până la paroxism a crizelor PSD la guvernare, provocarea publică a unor scandaluri din te miri ce, agitarea oficialilor UE pe drept sau pe nedrept. Însă dintr-o “piesă deșănțată”, în care joacă și dl. Marius Manole, știm că dragostea durează trei ani sau, în cazul unor președinți de stat care au ghinion, doar un mandat. Să ne amintim că începutul acestei relații de amiciție a pornit de la celebrul îndemn democratic “puie monta”. Apoi din luna ianuarie 2017, când a venit în Piața Universității îmbrăcat în geaca roșie și până-n ziua de azi, Președintele României s-a lipit de protestari sub pretextul luptei comune pentru apărarea justiției. Acest motiv a devenit liantul care a sporit încrederea între “proletariatul digital” și Președintele devenit proprietar “din muncă cinstită”. Acum zbaterea domnului Iohannis este să găsească întrebarea închisă a referendumului formulată pe modelul biblic al întrebării întrebărilor „Cine poate să se mântuiască?” și transformată pentru profani într-o interogație retorică, ceva de genul: De frica cui nu se va mai fura în România? Este necesar ca această întrebare să înflăcăreze românul de rând până la lacrimi, încât să voteze cu ambele mâini și pentru candidații PNL la europarlamentare. Bineînțeles că răspunsul este de la sine înțeles, iar referendumul este un sondaj pre-electoral privind alegerile prezidențiale. Operațiunea trebuie să (re)confirme conexiunea emoțională dintre domnia sa și poporul apărător al justiției securiste. Pardon, independente! Asta pentru că nevoia de dreptate este caracteristică unui popor obișnuit să o primească cu biciul pe spinare neîntrerupt de sute de ani. Astfel, chiar și după Revoluția din 1989,  am avut ghinion, iar providența ne-a pricopsit aproape permanent cu câte un justițiar steril. Rând pe rând, talentați sau mediocri, salvatorii lumii noastre au intrat și au ieșit din scenă. Dl. Corneliu Vadim Tudor a fost potrivit pentru acest rol la vremea lui, la fel ca dl. Traian Băsescu, d-na Macovei, d-na Kovesi șașmd