Crize și (dez)orientări

Mass-media de pretutindeni se întrece în a ne bombarda cu știri ce par extrase din filme și romane de groază – nu înainte, însă, de a ne preveni că veștile turnate cu pâlnia în creierul intermediar vin la pachet „cu un puternic impact emoțional”. De urmărit le urmărim cu toții, nimeni nu vrea să piardă senzaționalul, mai ales că numai bad news sunt considerate a fi good news. Avem de-a face cu o lume atât de deraiată, sau mai degrabă cu niște „informatori” dornici de a epata cu senzații tari pe care le amplifică până la epuizarea puterii de înțelegere? Un puști de nouă ani își înjunghie bunicii; două adolescente de 12 și respectiv 13 ani își ucid cu sânge mai rece decât al viperelor o colegă de clasă; tot mai mulți copii ajung infractori și se pretează la isprăvi nedemne de… copilărie: mint, înșală, fură, fumează, consumă droguri și comit fapte abominabile. Uneori nu frapează atât vârsta, cât faptul că reprezentante ale sexului odinioară fragil adăpostesc puteri criminale, ca și când ar milita pentru impunerea celebrei cote de gen în toate rubricile.

Copii crescuți cu ochii înfipți în lumea virtuală țipă ca din gură de șarpe când dau cu ochii de un om în carne și oase. Clasează huiduieli și hărțuieli împroșcate pe ulițe ori în curtea școlii drept „atingeri indecente” și bullying, dar urmează docili traficanții de carne vie de dincolo de display-uri. Fac uz de arme albe și de foc – întocmai cum au văzut în spațiul unde înnoptează mințile – ca să-și măture din cale inamicii ad-hoc. Avem de-a face cu o creștere reală a delictelor minorilor, sau doar cu o mai bună evidență și respectiv cu șocul stârnit tocmai de extrema raritate a faptelor? Sau e vorba de lipotimia unei societăți în fața violenței infantile date în clocot – în fond un strigăt disperat după… educație și după prezența fizică și emoțională a adulților care au adus pe lume urmași fără să lase urme pe care ei să poată călca? Întocmai ca medicina care tratează simptome și rareori se adresează cauzei, societatea pedepsește de obicei victimele, rareori făptașii. Copiii-infractori sunt în marea majoritate a cazurilor prea tineri ca să fie pasibili de… eterna pedeapsă pe care și-a putut-o imagina până acum societatea – aruncatul în închisoare. Cum rămâne, totuși, cu adulții în grija cărora s-au aflat acei copii? Fiindcă un lucru e clar: niciun copil nu se naște infractor. Cineva trebuie să poarte răspunderea lipsei educației și a adaosului unor cofactori care au condus la deraierile ce s-au înmulțit vertiginos, în special după pandemie.

Primii adulți pe lista responsabililor sunt părinții. În materie de părinți se poate spune că… nu există nimic care să nu existe. Există „părinți-cloșcă” și cei „elicopter”, care-și oblojesc odraslele și le dau rotocoale, urmărindu-le cu ochi de Argus orice mișcare, gata să le ia cu mâna orice povară – i-ar scuti până și de caznele respirației, dacă ar putea! Avem și părinți care le mătură din drum orice pietricică și nu-i lasă să ridice nici măcar un pai. Părinți atotștiutori și părinți haotici, care fac reguli doar ca să le poată încălca. Părinți la fel de imaturi și de infantili ca cei pe care, chipurile, îi au în grijă. Părinți „denaturați” care-și neglijează puietul, fără să le pese de ce-o să iasă pe ușa casei și din copiii înșiși, odată puși în circulație.

În timp ce psihologii se ocupă cu descrierea tipologiilor parentale moderne și cu clasificarea caracterelor ce urmează să iasă din școala fiecăruia, părinții răscolesc librăriile după ghidul de parenting potrivit (cum îl alegi din puzderia care există?!). Cu toții își justifică demersul printr-o butadă gen: Faptul că ai un copil nu te transformă automat în părinte, așa cum nici prezența unui pian în casă nu te face pianist. Să înțelegem de aici că fără lecții de parenting nu pot exista copii fericiți, pasionați, competenți, siguri pe ei și plini de calități? Nu cumva (stră)bunicii noștri au completat zilnic formulare, ca să afle în ce categorie li se încadrează odraslele și dacă corespund standardelor? Sau au chibzuit în ce tipologie parentală să se înroleze, ca să poată scoate pe poarta fabricii produsul X sau Y – oratori, artiști, aventurieri, erudiți, sportivi etc. Să fi frecventat zeci de cursuri și să fi devorat tot atâtea cărți de psihologie, bifând de dimineața până seara și de seara până dimineața liste cu recomandări emise de experți? (Experți care nu de puține ori se dovedesc incapabili să-și strunească propriile progenituri.)

Poate că părintele ideal e o combinație a tipologiilor descrise de experți, poate să nu fie niciuna dintre acelea, ci doar cineva care „crește” odată cu copilul. Care simte instinctiv când e cazul să intervină și când să se abțină; când să fie actor și când spectator, când îi stă mai bine în arenă și când în tribune; când e bine să vorbească și când e cazul să asculte; când să fie mentor și când discipol, luând lecții de la propriul copil. Care învață permanent cum să-și cunoască copilul până în străfunduri, dirijându-i mișcările fără să i le stingherească și arătându-i drumul fără să i se așeze în cale. Care-i arată copilului ce-a aflat până atunci de la școala vieții și învață de la el ce nu știa încă despre lumea căreia el i-a dat viață. Altminteri, până testezi toate sfaturile experților pe propriul copil, riști să devină adult ori să-l scapi din mână înainte de a-l descoperi pe cel mai potrivit și înainte de a-ți cunoaște cu adevărat copilul. Copilul nu e pian și nici computer, ca să poată fi tastat după portativ și resetat ori de câte ori te împotmolești în educație. O ființă vie nu se „form(at)ează” conformându-te instrucțiunilor din ghidurile de… omogenizare.

Copiii sunt asemenea sistemului imunitar, care se naște cu scopul de a învăța/cunoaște. Învață să distingă între apropiați și străini, ca să poată mai târziu să întâmpine lumea de afară, integrându-se în ea. Tot mai puțini părinți înțeleg să păstreze echilibrul între ecranarea totală și abandonul în voia sorții. Nu facem un serviciu copilului dacă-i facem frică și de umbra lui și-l legăm de fustele părintelui cu nr. unu sau doi, și nici dacă-l lăsăm pe mâna oricui se nimerește. Neliniștea instalată în jurul vârstei de 8-9 luni la absența pasageră a părinților se estompează în câteva luni și face loc treptat obișnuinței cu introducerea altor semeni în cercul tot mai larg al cunoștințelor, astfel încât de la doi ani să nu reacționeze nici alergic, dar nici total permisiv, ci printr-un amestec sănătos de curiozitate și reticență. Fără „atingeri” cu lumea reală nu-și vor produce acel puternic liant social care este oxitocina și nu vor putea distinge între un potențial dușman și un posibil viitor amic. Nu e sarcină ușoară nici pentru ghiduri și nici pentru părinți – în fond, fiecare copil e un unicat. Cine nu înțelege asta, produce ființe afectate de multe crize identitare și cu multe probleme de orientare în viață.

Din păcate, pe porțile educației năvălesc tot mai mulți copii debusolați și deloc pregătiți să dea piept cu viața. De unde altfel epidemia de fapte reprobabile? Tot mai mulți părinți aruncă prosopul, tot mai mulți adolescenți au probleme cu (dez)orientarea sexuală și tot mai puțini se preocupă și de alte orientări, bunăoară de cea profesională. Mulți adulți se declară progresiști și-și afișează „toleranța” ori de câte ori publicul stă cu ochii pe ei, ca nu cumva să fie acuzați de discriminare. De fiecare dată când îi ascult mă întreb: Oare câtă toleranță și cât progresism ar mai afișa, dacă propriul copil ar face parte dintr-o – deocamdată – minoritate sau alta? Cât se pun acei plebicoli în pielea ființelor pe care le dezorientează în loc să le îndrume și cât în cea a aparținătorilor copleșiți nu doar de rușine?

Nu există părinte perfect, dar există tot mai mulți părinți care habar nu (mai) au încotro s-o apuce cu educația copiilor și care, din dorința de a face bine (cel puțin asta e de presupus!), fac mult mai mult rău, fie cu absenteismul, fie cu preaplinul… emoțional. Cel mai groaznic „experiment” se derulează sub ochii noștri și are în vizor copii prea fragezi ca să poată înțelege ce vor adulții de la ei. Pubertatea se instalează astăzi cu 5-6 ani mai devreme decât în urmă cu 150 de ani – un fapt pe care mulți experți îl pun în seama îmbunătățirii condițiilor de trai, grație industrializării. Ar mai fi, însă, și alte aspecte ale „îndestulării” asupra pubertății precoce, despre care vom vorbi mai pe larg în continuare. Insațietatea industriilor a introdus hormoni în hrana animalelor și a împrăștiat chimicale cu efecte similare, cât să bulverseze serios întregul sistem endocrin, la orice vârstă. Ființele umane nu sunt singurele victime ale dezorientărilor hormonale, ci mai toate organismele terestre și acvatice care vin în contact direct sau indirect cu acele substanțe.

EDC (Endocrine Disrupting Chemical) sunt o categorie largă de compuși chimici și nenaturali, utilizați în produse de larg consum, de la electronice la agricultură, care pot bloca, imita și interfera cu diverși hormoni și pot influența masiv starea de sănătate fizică și mentală. Bisfenoli, ftalați, dioxine, material plastic, pesticide etc. pot pătrunde în organism odată cu aerul, apa și alimentele, pot trece prin piele, placentă ori laptele matern și pot conduce la o mulțime de anomalii. Pot afecta organele sexuale, calitatea celulelor reproductive și fertilitatea (endometrioza). Pot altera funcțiile sistemului nervos (dificultăți la învățare) și imunitar; pot cauza probleme respiratorii, cardiovasculare și metabolice (diabet, obezitate); pot sta la originea tulburărilor de creștere și a cancerului. Și dacă „pot” atâtea, e clar că pot avea legături strânse și cu tulburările de sexualitate cu care ne confruntăm tot mai des – și asta nu doar din vina mass-media, care nu tace decât rareori (din păcate, atunci când n-ar trebui!). Dacă tot îi place să vorbească, ar putea merge puțin retrograd pe firul evenimentelor și ar putea încerca să afle și motivul atâtor crize de identitate… de gen. Oamenii de știință știu cu exactitate că EDC-urile feminizează aligatorii și inversează sexele la păsări, broaște, pești, foci, urși polari și alte animale expuse la poluanții din apele uzate și din mediu, dar ridică din umeri neputincioși când li se pun întrebări despre ființele umane expuse otrăvurilor încă din uter. N-ar fi fost de datoria științei să se ocupe și de asta? Ar fi fost, dar cine să aibă interesul/curajul să le studieze potențialul morbid și să le arate cu degetul?

În loc de asta se recurge la schimbarea de sexe și adăugarea de noi genuri. Când cupiditatea se joacă cu… chimia, se nasc (dez)orientările, inclusiv cea sexuală și de gen. Inocența copilăriei e ucisă în fașă, sufocată de adulți mult mai preocupați să-și arate toleranța față de noile trenduri decât de binele trupesc și sufletesc al propriilor copii. Un copil de grădiniță nu e câtuși de puțin dornic să afle câte identități de gen și orientări sexuale există pe lume, ci doar să-și interconecteze cât mai mulți neuroni, ca să-și poată definitiva cândva, pe la 23 de ani, rețeaua de care depinde soarta lui de om. Și chiar dacă e să-și manifeste „nemulțumirea” cu trupul în care se află, în 80% din cazuri ea e doar pasageră și lucrurile se schimbă de la sine – la vremea lor. Asta nu-i împiedică pe adulții impacienți să le bombardeze creierele cu majuscule LGBTQIA și să-i constrângă să se „identifice” cu una dintre ele. Ba unii le urmăresc îndeaproape orice gest și orice „preferință”, ca să poată interveni la timp, susținându-le demersul ori corectându-le cursul, după caz și convingeri. Mai nou li se blochează pubertatea cu medicamente, ca nu cumva să-i surprindă pe picior greșit și să le dezvolte organele sexuale de care mai târziu n-o să aibă nevoie. Hoarde întregi de părinți își mână născuții băieți la endocrinolog dacă cumva întind mâna după vreo păpușă ori admiră prea des culoarea roz și viceversa. Dacă ar fi la fel de grijulii și cu ce-și „hrănesc” odraslele și le-ar acorda mai mult din timpul lor, ar fi perfect!

Psihologi care altădată descriau faze peste faze în dezvoltarea și maturizarea sexuală a (creierelor) copiilor – băieți și fete deopotrivă – par să se fi repoziționat și să practice corectitudinea politică, descriind la întrecere simptomele disforiei/incongruenței de gen – o afecțiune nou… inventată, despre care nu-mi amintesc să fi învățat la vremea când studiam medicina. Nu-mi amintesc nici să fi întâlnit persoane care să fi „suferit” fiindcă nu se identificau cu sexul înscris în certificatul de naștere. Sigur că erau descrise în tratatele de medicină sub termenul transsexualitate. Firește că din când în când natura mai greșește – de multe ori cu sprijinul nostru – și face să se nască câte un suflet într-un trup străin, dar… acele cazuri sunt rarisime, or, la cât se discută și se intervine astăzi, pare că natura o ține din greșeală în greșeală și e musai să fie pusă la punct prin terapia „trans”, de feminizare și respectiv masculinizare. Ca și când toată fericirea noastră ar sta exclusiv în cei câțiva hormoni sexuali, pe care-i putem ajusta, iar restul vine de la sine! Există și motive mai „pragmatice”: În unele colțuri ale planetei bărbații se metamorfozează în femei ca să supraviețuiască, vânzându-și trupul turiștilor ahtiați după sex în locul atracțiilor clasice. Altundeva femeile văd în virilizare singura șansă de a urca pe scara ierarhică, ori părinții lor au nevoie de o forță de muncă masculină. Ceea ce nu se spune, însă, este că schimbarea hormonilor între ei nu înlocuiește neapărat disforia cu… euforia de gen.

Disforia de gen e descrisă ca o stare de disconfort accentuat și de suferință, conferite de imposibilitatea regăsirii cuiva în caracterele sexuale atribuite la naștere. Pur și simplu ființele respective nu se simt bine în pielea lor și simt nevoia imperioasă de a o schimba cu a sexului opus. Așa să fie? Cât e imperiozitate și cât imbold din afară? Cât e disconfort interior și cât dorința de apartenență la un grup/trend anume? Omul este prin definiție un amestec de trăsături aparținând ambelor sexe și trebuie să treacă printr-o serie de etape evolutive până la definitivare și maturizare, ca să poată fi mulțumit de sine. Pentru asta nu e nevoie să decidă din grădiniță ce gen i se potrivește, e inuman și incorect fiziologic și psihologic. Cum să ceri unui copil să se identifice cu ceva anume, când lumea e plină de adulți indeciși, care o părăsesc cum au venit, fără să-și fi aflat propriul secret existențial?! Ce-i drept, în „toleranța” ce-o caracterizează, societatea modernă acordă dreptul la derutare și adulților care vor să fie trans-, cis-, quer-, inter- ș.a.m.d., și le acordă sprijinul farmaceutic și chirurgical și la alte vârste, dar mai nimeni nu se ostenește să afle și motivul nemulțumirilor și respectiv satisfacția de după transformare. Un fel de „Operația a reușit, pacientul…”

Ce fel de medici sunt aceia care se pretează la „consiliere” și respectiv terapie trans? Aceiași care s-au pretat la terapii de cronicizeze a bolilor civilizației în loc de vindecare. Ce fel de autorități admit asemenea aberații? Aceleași care au experiență în a închide ochii în fața evidențelor și în a da publicului ce-și dorește. (Vezi programele de tembelizare în masă, concepute fiindcă „asta vrea publicul”!) În martie 2021 se publica – tardiv, ca de obicei – un raport care include analiza a 525 de „studii” despre efectele blocării pubertății. Doar 9 dintre ele s-au dovedit demne de a fi luate în calcul (!) – o informație care practic spune totul despre magnitudinea dezastrului, atât în „cercetare”, cât și în intervențiile în viața copiilor. Prefacerile în bine sunt rarisime, abundă în schimb regretele, anxietatea și furia neputincioasă. Iar dacă ne dedicăm și aspectelor obiective, constatăm că jocul cu hormonii nu trece nepedepsit: oase rarefiate și cu măduva infiltrată cu grăsime; organe sexuale care și-au pierdut funcția reproductivă; metabolisme dereglate; memorie și cogniție alterate, substanța albă rămasă în urma celei cenușii (ceea ce înseamnă încetinirea transmiterii semnalelor neuronale). Deși n-au fost organizate studii despre calitatea vieții sexuale de „după” – cel puțin surprinzător! –, din mărturiile celor care n-au mai vrut să tacă reiese că și acolo stăpânește anorgasmia (lipsa orgasmului) și totala insatisfacție.

Se postulează că incidența disforiei de gen a crescut semnificativ (cu 1.600%), mai ales în ultimul deceniu și în special în rândul copiilor. Practic niciun alt domeniu al medicinei nu a cunoscut o creștere atât de eclatantă cum au făcut-o tulburările identității de gen. Musai să ne întrebăm de ce, fiindcă e greu până la imposibil de crezut că în ultimii ani oamenii au căpătat brusc curajul de a se manifesta. Marea majoritate a experților n-au găsit ceva mai bun de făcut decât să se conformeze, recurgând la schimbări de gen și de sex pe bandă rulantă. Iar autoritățile au convenit să treacă pe viitor în certificatul de naștere, în loc de uzualul „sex biologic”, inovativul „sex atribuit la naștere”. În 80% din cazuri fetele renunță la feminitate, ceea ce a sporit de 13 ori numărul intervențiilor de extirpare a sânilor. Sunt centre care semnalează o creștere cu 4.500% a numărul minorilor care au solicitat o schimbare de sex în doar 10 ani. Sigur că nici mass-media și nici părinții „moderni” (i-aș numi părinți de coșmar!) nu sunt nevinovați de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, dar cauzele reale sunt mult mai profunde și nu sunt prea mulți curajoși care să se ocupe cu studiul lor.

Educația sexuală din școli și-a depășit atribuțiile pe alocuri și, în loc să transmită adolescenților lucruri de bun-simț, menite să-i ferească de boli și de abuzuri, constrânge copiii la decizii care-i depășesc total. Asta nu e educație, ci încercarea disperată de a mușamaliza dezastrele cauzate de concernele cărora le aparține totul, până și mare parte din științe. Specia noastră a evoluat mult, dar nu într-atât încât un creier de 7-8 ani să poată prelucra asemenea informații. Sigur că există orientări sexuale diferite, ele existau și se manifestau încă dinaintea lui Leonardo da Vinci. Fericirea nu e dată de alegerea/schimbarea sexului, ci doar de sexul care se impune singur când și dacă e cazul, fără contribuția nimănui, cu excepția busolei biologice. Cu toții parcurgem diverse etape ale dezvoltării sexuale, ne confruntăm cu complexul Electrei sau al lui Oedip, ne îndrăgostim de cel mai bun prieten/prietenă de același sex, și ne revenim fără intervenții speciale. Fără castrare și fără dopaj hormonal. Efectul perturbator al chimicalelor e și așa devastator, nu mai e nevoie și de intervenția isteriei colective, decise să facă din oameni ce n-a (pre)văzut natura.

Între timp experții în terapia transgender au căpătat îndoieli cu privire la inofensivitatea blocării pubertății (ajutați pe alocuri și de valul de acțiuni judiciare din partea celor strânși cu ușa în copilărie să ia decizii care-i depășeau), dar răul s-a produs și nu orice e reversibil. Părintele prefect e la fel de inexistent ca și dieta ideală. Există doar părintele potrivit pentru copilul potrivit la momentul oportun. Am toată înțelegerea și toată compasiunea pentru cei care sunt „altfel” decât majoritatea și care suportă chinuri teribile fiindcă „simt” că se află într-un corp străin… dar și toată dezaprobarea pentru cei care insuflă neîncredere și dezorientare printre victimele prea receptive ale unei societăți care-și depășește atribuțiile. Nu în ultimul rând de dragul profitului, altminteri n-ar fi răsărit atâtea clinici de remodelare a trupurilor în care să încapă (sau nu) niște suflete rătăcite din vina aceleiași societăți.