Dilema vaccinării

Pandemia de Covid a găsit fără să vrea Cuvântul. Nimic nu scindează mai mult societatea și nu instigă mai tare la mobilizare decât magicul cuvânt „vaccinuri”. Obligatorii, gratuite, compensate, recomandate etc. – nu importă. Societatea se polarizează și se aliniază precum pilitura de fier între polii unor magneți. Mai cu seamă părinții dau în clocot, fiindcă în sarcina lor pică o dublă responsabilitate. Valuri se refractă și se difractă, mulțimi se burzuluiesc și se extaziază după cum le dictează convingerile (proprii sau însușite). Unii își apără copiii precum leoaicele puii, ferm deciși să-i ferească de orice înțepătură. Alții se uită pierduți în gura „idolilor atotștiutori”, iar alții i-ar vaccina zilnic de toate relele (im)posibile, numai să scape de corvoada imputabilității tardive. Ce putem face pentru ființele prea tinere ca să poată decide singure? Cum să ne așternem ca să putem dormi nestingheriți de posibile reproșuri? E ca și când ne-am întreba cum să ne ferim copiii de viața însăși, dar asta nu simplifică dilema. Încercăm o reîmprospătare a cunoștințelor și luăm ca model vaccinul împotriva HPV, impropriu denumit vaccinul „anti-cancer”.

Când spunem virusuri ne referim la o clasă de (ne)ființe foarte mici (de câteva zeci sau sute de nanometri) capabile să doboare ditamai omul, deși nu-l abordează cu „intenția” de a-i face rău, ci doar cu scopul de a (supra)viețui. Natura a prevăzut virusurile cu puțină vitalitate, puțină energie, puțin material genetic, puțin (sau de loc) metabolism și puțin din ce compune o celulă – numai „calități” demne de calificativul parazit. Paraziți celulari, fiindcă fără o celulă vie – vegetală sau animală – virusurile sunt incapabile să se multiplice. În afara celulei pot cel mult să reziste o perioadă determinată, până când întâmplarea face să dea de condiții propice și atunci se agață de „ocazie” cu toate brațele, ventuzele și cârligele proteice din dotare. Un virus poate fi comparat cu o piesă de puzzle care-și caută locul îmbinării pe suprafața celulelor și dispune de o cheiță deschizătoare de încuietori și drumuri spre interiorul celulei pe care apoi o „convinge” să lucreze în folosul propriu.

Virusurile sunt ca niște musafiri nepoftiți, aflați în căutare (pasivă!) de adăpost provizoriu sau definitiv. Întră în casă fără să bată la ușă (au cheia!), fără bagaj și fără provizii, se instalează în încăperea potrivită și, după cum le stă înscris în codul genetic, se așază la masă, se pun pe somn, ori pe făcut pui, totul pe cheltuiala celulei-gazdă. Unii (guturaiul) „știu” că sejurul le va fi de scurtă durată și că o să fie deconspirați și izgoniți de sistemul de apărare și se înmulțesc vertiginos pentru a le izbuti saltul pe viitoarea gazdă. Alții (herpesul), veniți să rămână, se aciuează în nișe bine protejate și-și „fericesc” periodic gazda, arătându-se la față când îi e… imunitatea mai slăbită. Unii mai pragmatici (hepatita C, HIV) eliberează din când în când în circulație câte-o generație nouă (cât să țină în șah sistemul imunitar) și constrâng la ospitalitate tot mai multe celule. Alții, (sin)ucigași din fire (rabia),  sunt atât de grăbiți să ajungă la destinație (creier), încât nu de puține ori plătesc impaciența cu viața lor și a gazdelor; Alții, mai leneși și mai răbdători (HPV), se mulțumesc să rămână la poarta de intrare până sunt alungați de apărarea gazdei. După împrejurări, se lasă transportați și la așa-zișii „contacți”, pe care-i părăsesc de multe ori fără ca „vizita” să le fie remarcată. Așa le reușește un voiaj perpetuu.

Oriunde le-ar așeza taxonomia, virusurile au în comun arta manipulării. Multe practică evaziunea imună și fac totul să nu fie recunoscute cu ușurință, ba unele ajung să fie tolerate. Manipulează celula-gazdă și o fac să uite de sarcinile proprii și să-și neglijeze programul de funcționare, ca să facă pe voie indezirabilului musafir. Nu intrăm în amănunte și nu descriem tertipurile de care se folosește fiecare. E suficient să știm doar atât: la final rămâne o celulă cu rezervele epuizate, un domiciliu total devastat și o puzderie de progenituri virale care de-abia așteaptă să dea de gazde noi, pe care să le spolieze de resurse. (Cumva asta amintește de comportamentul unei specii „evoluate” de pe Terra, care visează să lase în urmă potopul marcă proprie și să se refugieze pe planete mai ingenue, dispuse s-o primească!) Dacă n-ar fi sistemul imunitar care să le dejoace de multe ori planurile!

Am recurs la această lungă introducere pentru a putea aborda mai ușor capitolul scris de un virus mai ciudat, HPV (Human Papilloma Virus). Ciudățenia constă în mai multe „calități”, dintre care e bine să reținem măcar două. Una e construcția simplă, care îi asigură rezistența la dezinfectanți uzuali (pe bază de alcool). Întrucât nu posedă o anvelopă externă din lipide, nu oferă nici suprafață de atac pentru alcool, ci e nevoie de clor, de aldehide și de peroxizi, substanțe mai greu de suportat de pielea și mucoasele umane. O alta e reprezentată de modul în care manipulează celula-gazdă. În loc să-i grăbească sfârșitul după ce o umple cu copii virale, așa cum fac alte virusuri, HPV o face să ignore apoptoza (moartea programată) și să devină „nemuritoare”, fiindcă doar așa se poate multiplica el însuși. Consecința este, se înțelege, înmulțirea exagerată a celulelor, dincolo de vârsta biologică prescrisă, dar și neșansa apariției de mutații, ceea ce face posibilă dezvoltarea de tumori.

HPV sunt extrem de răspândite și de contagioase. Fiecare persoană vine în contact cel puțin o dată în viață cu unul sau mai multe din cele 200 de tulpini de HPV. Unele sunt „specializate” pe piele, altele pe mucoase. Unele întreprind vizite scurte, altele mai lungi. Marea majoritate sunt inofensive, deși urmele „imortalizărilor” (negi, veruci, condiloame) sunt destul de dizgrațioase. Există însă și o minoritate formată din câteva tulpini (cele mai temute sunt nr. 16 și nr. 18) cu reputația de a dispune de puteri oncogene. În 2008 un virolog german era răsplătit cu Nobel pentru descoperirea fragmentelor de ADN viral în genomul celulelor afectate de cancer de col uterin. S-a emis astfel ipoteza unei corelații între HPV și boală, corelație transformată cândva, nu se știe de ce, în cauzalitate. Toate acestea (precum și implicarea unor fundații „preocupate” de binele omenirii) au constituit suficiente argumente pentru a interveni cu un vaccin „anti-cancer”, la a cărui producere s-a dat startul în anii ’90, și care a primit aprobarea în 2006.

Aproape fiecare persoană care întreține relații sexuale (și nu numai, după cum o să vedem) vine în contact cel puțin o dată cu tulpinile-problemă de HPV. Și totuși, nu toți „contacții” se află la discreția lor. Nu toți se infectează și nu toți infectații se îmbolnăvesc de cancer. Din datele statistice aflăm că tulpinile mai virulente pot conduce la displazii (anomalii ale țesuturilor) în unul din zece cazuri (ceea ce înseamnă că în 90 de cazuri din 100 infecția e pasageră/abortivă și că organismul se debarasează singur de virus). Germania are o populație de 80 de milioane și anual se îmbolnăvesc de cancer cu cofactor HPV circa 6.250 de femei și 1.600 de bărbați). Vorbim de carcinom de col uterin, dar și de anus, penis, faringe sau cavitate bucală, în funcție de practicile sexuale respective.

Cancerul corelat cu HPV își face apariția de obicei după ani și decenii (e un virus lent). Prevalența cancerului e relativ redusă (10 -12 la 100.000), cu diferențe majore între lumea industrializată și rest. Dacă în Spania se detectează 5 cazuri la 100.000, în Columbia sunt 45. La nivel global se îmbolnăvesc anual o jumătate de milion de femei, 58.000 în Europa. Mai puțin de o persoană din 100 infectate cu tulpinile periculoase dezvoltă o formă (pre)canceroasă de boală. Când e detectat precoce în cadrul controalelor de rutină, e îndepărtat de obicei chirurgical (conizație). În Germania se efectuează anual câteva zeci de mii de conizații, în special la grupa de vârstă cea mai activă sexual (30-34 de ani). Multe dintre displazii se vindecă însă de la sine (în maximum 2 ani), chiar și fără excizii chirurgicale, și doar 30-50% se pot transforma în 10-30 de ani în cancer. Așadar, principalul este să nu intrăm în panică. Rămâne timp suficient pentru observație și pentru intervenție precoce. Controalele periodice se recomandă inclusiv persoanelor vaccinate, după cum o să vedem în continuare.

Faptul că la unele persoane se dezvoltă tumori maligne și la altele nu înseamnă că virusul singur nu e în stare să provoace cancerul și că mai intervin și alți factori, capabili să împiedice sistemul imunitar să intervină eficient pentru înlăturarea virusului și „corectarea” mutațiilor. Unul dintre ei este fumatul, care perturbă enorm apărarea imunitară. Se discută mult și de promiscuitate (schimbarea frecventă a partenerilor sexuali – unul din patru e purtător de virus la un moment dat – în condiții de igienă precare), care adaugă și alte infecții cu transmitere sexuală, cum ar fi herpesul genital ori infecția cu Chlamydia. Tot așa și sarcini la vârsta adolescenței, administrarea îndelungată a pilulei anticoncepționale, ori un sistem imunitar slăbit de boli și tratamente. Toate acestea sunt lucruri care nu pot fi prevenite prin vaccinuri, ci doar prin educație sanitară.

Spuneam că HPV e un virus lipsit de înveliș extern, adică rezistent la dezinfectanții uzuali. Asta înseamnă că îl putem transporta la distanță, contaminând diverse alte zone din corp, și că îi putem „noroci” și pe alții, inclusiv propriul bebeluș. (Nu pot să iert adulții, fie ei și părinți, care-și sărută copiii pe gură, fără să le zboare gândul măcar la… herpes, dacă nu neapărat la HPV!) Asta aruncă deja întrebări cu privire la recomandarea de a ne vaccina copiii între 9 și 14 ani, chipurile înainte de a-și începe viața sexuală și de a fi venit în contact cu virusul (!), în condițiile în care virusului nu-i pasă de sex, ci de găsirea încuietorilor pentru cheița de care dispune și eventual de cărăuși – de obicei mâinile, dar mai pot fi și altele, precum obiecte de toaletă ori „jucării” sexuale – care să-l poarte într-acolo. (Valabil și pentru suprafețe și instrumente medicale insuficient sterilizate, pe care virusul persistă în jur de o săptămână!) Asta ar trebui să dea de gândit și celor care se bazează 100% pe prezervative! Iată de ce n-ar strica puțină educație sanitară, nici copiilor și nici ocrotitorilor legali!

Vaccinul conține particule asemănătoare celor virale menite să incite sistemul imunitar la fabricarea de anticorpi, care să se cupleze de virus la o confruntare ulterioară „adevărată” și să-l împiedice să pătrundă în celule. Aici intervin două probleme: Prima e legată de obiceiul HPV de a se mulțumi cu straturile de celule de la suprafața pielii și mucoaselor și de a renunța la excursii prin sânge unde ar putea fi „pândit” de anticorpi. A doua e legată de apărarea antivirală per se, care nu se datorează atât anticorpilor circulanți prin sânge, cât celulelor specializate – se numesc „limfocite” – care să aștepte virusul la poarta de intrare. Ne-o demonstrează vaccinurile anti-Covid și cele antigripale, în mare parte ineficiente, și ne-o demonstrează vaccinul BCG, incapabil să prevină tuberculoza pulmonară (cel mult septicemia TBC). Și e logic să fie așa la un vaccin injectabil.

Ce spun datele culese până acum despre succesul vaccinurilor anti-HPV? La trei ani de la aprobare, mai multe țări europene cereau o reevaluare a celor două vaccinuri invocând o eficacitate mult mai redusă decât cea declarată de producători. Eficacitatea calculată de ei – după o evaluare care avea loc la doar 15 luni! – se apropia de 100%! Cum să vorbești de un asemenea „succes” în condițiile unei boli foarte rare, în care HPV produce ravagiile atribuite de-abia peste zeci de ani? (Asta presupunând că el singur e responsabil de asta, ceea ce nu s-a demonstrat încă.) Curajoșii care au comparat celule canceroase cu și fără virus în ADN-ul lor n-au descoperit nicio diferență între ele și conchid că virusul nu este cauza cancerului! După „reevaluări”, vaccinarea s-a reluat și recent au apărut alte două mari studii, în Marea Britanie și Suedia, care estimează rezultatele prin modele matematice și vorbesc de reduceri semnificative ale ratei cancerului de col uterin, omițând, însă, să publice toate cifrele și să ia în calcul toate datele necesare. Practic o situație trasă la indigo cu cea din pandemia de Covid (am dezbătut atunci artificiile de calcul). Se compară cohorte de persoane vaccinate cu unele nevaccinate, dar… cât de ușoară este formarea unor cohorte comparabile nu doar ca vârstă, ci și în privința stilului de viață în general și a comportamentului sexual în special? Persoanele care s-au vaccinat printre primele aparțin unei colectivități în măsură să-și permită costurile celui mai scump dintre vaccinuri (peste 600 de euro!), foarte probabil mai preocupate de propria sănătate, și s-au folosit în paralel și de alte mijloace de igienă și prevenție (controale periodice). Oricum ar fi, la ora actuală nu putem spune cu certitudine (nu avem cum!) că vaccinul poate contribui sau nu la reducerea riscului de cancer. O să vedem ce ne aduce viitorul, cel mai devreme în 2030, dar și atunci cu rezervele menționate.

Vaccinul e bazat pe proteine asemănătoare celor virale, produse în laborator pe celule de drojdii și respectiv de insecte modificate genetic, și e administrat pe cale injectabilă. (Virusul are, cum spuneam, alte căi de pătrundere în organism și nu „intenționează” să intre în circulație ca să întâlnească anticorpii.) Infecția naturală lasă în urmă o imunitate de scurtă durată, ceea ce înseamnă că persoana respectivă se poate reinfecta de mai multe ori. Specialiștii nu sunt siguri cu privire la durata imunității vaccinale și încă nu s-au pus de acord în privința rapelurilor. Deocamdată se speră ca vaccinul să prevină formele grave de îmbolnăvire cu câteva dintre tulpinile selectate și considerate a fi oncogene. (Vaccinul nu acoperă însă toate tulpinile.) S-a arătat că după vaccin s-au măsurat niveluri de anticorpi și de 100 de ori mai ridicate decât după o infecție naturală (de-abia detectabili), dar… am constatat asta și la vaccinurile anti-Covid și am văzut în ce măsură au conferit protecție. Ginecologii nu se folosesc de măsurarea anticorpilor în sânge la controalele periodice, ci recurg la binecunoscutul frotiu PAP (Papanicolau), care se recomandă urgent și femeilor vaccinate!

Despre reacțiile adverse imediate, pe termen mediu și mai îndelungat, ca și despre raportul beneficii/riscuri se vorbește puțin și se înlătură mult din materialul incomod, invocând confidențialitatea. Se spune că riscurile sunt reduse, întrucât nu e vorba de un vaccin cu virus viu, ci doar de fragmente virale, așa cum este și cel împotriva hepatitei B. Asta deși în 2013 ministerul sănătății din Japonia și-a retras recomandările de vaccinare din cauza valului de complicații neurologice. Au mai fost înregistrate reclamații și în alte țări: tromboze, pancreatite, boli autoimune, infertilitate și chiar decese, dar majoritatea au fost evaluate ca neavând o legătură cauzală cu vaccinul. Oricum ar fi, e prea devreme ca să putem afirma cu sinceritate că vaccinul este eficient în prevenția formelor de cancer menționate. Posibil este și ca virusul să se „adapteze” și să apară noi tulpini care să preia virulența celor incluse în vaccin.

Cert este că el nu poate conferi protecție 100% (niciun vaccin n-o face!) și că vaccinarea nu scutește de însușirea și respectarea regulilor de igienă elementară. Nimic mai greșit decât să neglijezi normele de igienă pe motiv că ești „imunizat(ă)”! Infecțiile repetate cu HPV reprezintă unul dintre factorii de risc în apariția cancerului, dar cu siguranță nu e singurul. Să nu uităm să ne îngrijim și de sistemul imunitar, fiindcă în 99% din cazuri el este acela care ne debarasează de HPV. Educația sanitară și un stil de viață sănătos pot cu certitudine mai multe decât ar putea vreodată vaccinul.