Dorul de intimitate

16/08/2023 | ✎ Steliana Huhulescu

Fiecare ființă nou-venită pe lume primește în dar de la Natură instincte, fără de care sejurul i-ar fi extrem de scurt, practic s-ar încheia înainte de debut. Natura le dotează pe toate cu modele comportamentale rigide și stereotipe, care se declanșează automat în situații-limită și le asigură existența fără efort cognitiv conștient. De la păsările care-și iau zborul anotimp de anotimp în virtutea… inerțiilor migratoare, de la insectele care știu exact ce rol au de îndeplinit în stup ori furnicar și până la țestoasele care, de îndată ce au ieșit din ou, se îndreaptă firesc spre apă și o iau cu asalt fără lecții de înot, instinctele înscrise în codul genetic conduc indivizi și populații întregi încotro le-o cere supraviețuirea.

Unul dintre cele mai pregnante este instinctul de (auto)conservare, nevoia imperioasă de a supraviețui, ca individ și ca specie, indiferent dacă asta înseamnă apărarea, fuga, atacul, căutatul hranei ori nevoia de reproducere și de a da posibilitate genelor să se transmită peste generații. Și oamenii sunt dotați cu instincte, numai că ei și-au pus în gând să le analizeze și să le înțeleagă și, cu timpul, pe măsură ce cunoștințele se acumulează, să acționeze în baza experienței înmagazinate. Așa am făcut loc impulsurilor, pofte pe care tot noi ne străduim să le înfrânăm/amânăm, în timp ce industriile debilitante, care le-au priceput de mult forța motrice, se străduie să ni le întrețină cu tot mai multe ispite. Nu toți oamenii de știință s-au pus de acord în ce privește semnificația termenilor instinct, impuls și respectiv intuiție (un fel de presimțire a ceea ce-ar putea sau nu să se întâmple, astfel încât comportamentul să poată reacționa în timp util). Chiar dacă li se întrepătrund sferele de acțiune și uneori nici creierul nu le separă cu strictețe, le separăm, totuși, pentru o mai bună înțelegere, ca și pentru faptul că unele ne definesc și ne separă de restul viețuitoarelor.

Deși am învățat să facem față amenințărilor și să supraviețuim și altfel decât prin stereotipuri, nu ne putem debarasa chiar de orice instinct, chit că puii de om par la un moment dat privați de șansa supraviețuirii. E suficient să ne uităm la cât de neajutorați sunt în primii ani de viață, prin comparație cu cei de animale. Un pui de om nu se ridică în picioare la câteva ore de la naștere, nu pleacă în căutare de hrană, nu vorbește și nu sesizează niciun pericol. Dacă n-ar fi instinctul matern, plânsul nu i-ar fi răsplătit cu ocrotire și hrană, iar sfârșitul i-ar fi aproape. Unii, mai cinici, spun că specia noastră ar fi o bizarerie biologică, rezultatul unor mutații și al unei grave erori evolutive, o cotitură greșită care a declanșat potopul planetar. Când ne-am pierdut o bună parte din instincte și de ce am renunțat tocmai la cel de conservare a speciei în favoarea individualismului?

Mult simplificat, putem spune că, deși ambele vin din interiorul nostru, instinctul e un fel de reflex (ne)condiționat, pe când impulsul e o emoție. Primul decurge automat, al doilea poate fi supus controlului voinței, chiar dacă își are sediul în subconștient. Instinctele ne vor binele, impulsurile, nu neapărat. Instinctele sunt necesități vitale, impulsurile sunt mai degrabă pofte care vor atenție. Nu știm dacă și cum se manifestă impulsurile la necuvântătoare, știm, însă, că la om se resimt ca o nevoie imperioasă de a face ceva, un freamăt continuu și o neliniște interioară, care nu dau pace până nu ne mobilizăm într-acolo unde ne așteaptă o explozie de plăcere și satisfacție, sau măcar o ușurare, coste cât o costa! De dragul ordinii și disciplinei sociale ori al propriei imagini, mulți își reprimă, totuși, fierberea violenței sau a urii și își stăvilesc impulsurile sexuale în public, deși a existat o vreme când psihologii susțineau că o reprimare a imboldurilor ar conduce la nevroze și alte tulburări psihice. Greu de crezut că acela ar fi prețul desprinderii de junglă. Ne-o demonstrează pe viu jungla modernă în care tot mai mulți își dau frâu liber celor mai primitive și mai murdare porniri, și asta nu pare să-i ferească de psihoze.

Nu există viețuitoare care să nu cedeze instinctului de reproducere, de perpetuare a speciei și a genelor proprii. Unele (bacterii, viermi și alte organisme „inferioare” pe scara evolutivă) s-au folosit de reproducere asexuată, de clonare sau de partenogeneză, până când natura a „constatat” că din amestecul genelor parentale pot rezulta ființe cu șanse mai mari de adaptare la mediu. Și, ca să le ușureze sarcina și să ajute indivizii să-și afle perechea potrivită, i-a înzestrat cu semne distinctive, suficient cât să le stârnească curiozitatea și să activeze forțele de atracție. Numim asta dimorfism sexual, adică unul din sexe iese în evidență cel puțin în perioada destinată împerecherii prin caracteristici impozante menite să impresioneze potențialii parteneri și să le influențeze „decizia”. Cunoaștem și implicarea hormonilor și a feromonilor, a parfumurilor numai de „ei” sau de „ele” percepute, care atrag ca un magnet „jumătățile”, fie indivizi sau celule reproductive. Până și genele se implică în procreare: în timp ce masculii sunt preocupați de numărul progeniturilor, femelele sortează viitorul tată dintre cei cu sănătatea robustă și cu gene cât mai diferite de cele proprii.

Și specia noastră a beneficiat cândva de abilitățile enunțate, însă pe unele le-a pierdut (feromonii), iar la altele a renunțat în favoarea mijloacelor și metodelor puse la discreție de industrii. Am văzut într-un articol anterior cum oxitocina, hormonul-multitalent, se „ocupă” de supraviețuirea nou-născuților, moderând instinctul matern. Nu e singurul rol pe care-l joacă în scenariul scris de fiziologie, fiindcă se implică și în orgasm, coeziune, încredere și fidelitate și, deloc neglijabil, în libidou. Nu știm exact cum îi reușește asta oxitocinei, cu siguranță însă nu e singurul mesager care se interpune și influențează starea emoțiilor. Încercăm să facem cunoștință și cu alți colaboratori în măsură să consume energiile și să aducă satisfacția sau măcar să domolească pentru o vreme izvorul dorințelor.

Ființa superioară pare să fi înlocuit instinctul reproducerii cu sexualitatea, un volum cu multe pagini despre relații, comportamente, sentimente, drepturi etc., care include și alte obiective decât sexul propriu-zis și care nu de puține ori vizează plăcerea supremă – orgasmul – memorată în subconștient, mai precis în sistemul limbic. Ca orice plăcere, implică intrarea în joc a dopaminei, se cere repetată și, mai devreme sau mai târziu, creează dependență, șterge ciclicitatea legată strâns de perioada fertilă, crește treptat pragul și cere sporirea dozei. Drogul „plăcere” se vrea repetat tot mai des, mai cu seamă atunci când organismul se simte vulnerabil și încearcă să depășească – fie și la modul cel mai simplist cu putință – situații dezamăgitoare. Sigur, există multe viețuitoare care practică sexul fără reproducere, însă noi suntem singura specie care a transformat o necesitate biologică în cea mai frumoasă/plăcută îndeletnicire auxiliară din lume. Sigmund Freud descria la vremea respectivă două instincte primare care ne domină comportamentul, doi poli care ne marchează viața: instinctul vieții (dorința de a trăi) și mult controversatul instinct al morții (sinuciderea). Pe cât de bine-venit era primul – nimeni altul decât vestitul Eros –, pe atât de combătut a fost și este opusul său, Thanatos.

Rămânem la Eros și încercăm să-i înțelegem evoluția și contribuția pe care-o (mai) are la perpetuarea speciei umane. Ca orice instinct, necesită energie. Aflăm că energia psihică de care se folosește se cheamă libido. Cea mai simplă și cea mai uzuală traducere a termenului latin e apetit sexual, deși circulă și alte versiuni – dorință (excesivă), zel, pasiune senzuală, dor, cerință, interes etc. –, care l-au trecut prin toată scala emoțiilor, de la dorul de intimitate la psihopatia sexuală. În limbajul și concepția populară există o serie de sinonime improprii, de la simple reflexe (erecție) și dovezi de virilitate (potență) la personificarea unor boli și dereglări serioase precum nimfomania ori priapismul (erecție prelungită), cu „recorduri” care nu constituie motive de mândrie, ci mai degrabă de îngrijorare. În spatele „performanțelor” legendare invidiate de mulți la Casanova, Rasputin și alții ca ei se ascund intoxicații și maladii severe.

Așadar, în natură există de toate: sex fără reproducere și reproducere fără sex. Există preferințe și orientări felurite, există apetit sexual fără iubire, tot așa cum iubirea e posibilă și fără sex. Există – inclusiv printre oameni – ființe asexuate (fără interes sexual) care se bucură de aceeași stare de sănătate ca toți ceilalți. Mai greu e, însă, fără intimitate, fără acel șnur afectiv care leagă indisolubil partenerii. Hormonul iubirii și al orgasmului – oxitocina – se implică în toate, cu condiția să existe stimulii care să-i faciliteze apariția pe scenă. Fiindcă ea nu este declanșatorul, ci catalizatorul cascadei de reacții. Oxitocina dezleagă limbi, întețește șoaptele și „trădează” secrete altminteri bine păzite; neglijează vânătoarea de recorduri și prelungește clipele de abandon total; transformă suspiciunea în încredere, alungă temeri și bagatelizează dureri. Un climat mirific după care tânjim cu toții, și pe care industriile îl exploatează expunând în toate vitrinele și pe toate canalele „pachete de intimitate” adaptate oricărei vârste.

Dacă avem atâtea posibilități și dacă știm atâtea, cum de nu se instalează acel tablou sublim în societate? De unde ura și dezbinarea? De ce se destramă tot mai multele familii și partenerii sunt schimbați mai des ca șosetele? Conform studiilor, tot mai multe persoane își pierd apetitul sexual, din motive trupești sau sufletești. Unul din șase nu-și dorește relații intime nici măcar o dată pe lună și fiecare al doilea de-abia se mobilizează săptămânal. Ce-i drept, asta nu pune nemijlocit specia în pericol – suntem peste opt miliarde pe planetă și avem în vedere reproducerea asexuată și bebeluși de sinteză (!) –, dar… Ce s-a ales de cea mai plăcută dintre îndeletniciri și ce înăbușe dorul de intimitate? Unii invocă probleme în comunicare, incapacitatea exprimării de critici constructive și imposibilitatea gestionării conflictelor. Alții dau vina pe lipsa spontaneității și a fanteziei, a dezmierdărilor și a empatiei, pe incapacitatea partenerului de a „se schimba” și pe prea puținul timp alocat. Să fi devenit mai (in)sensibili, sau mai pretențioși?!

De ce nu mai simțim aproape nimic, nici încredere, nici ocrotire, nici fluturii din stomac și nici atracția irezistibilă a chimiei complementare? Cum de ne găsim perechea tot mai rar și pentru ce „al meu” a căpătat atâta putere încât dărâmă periodic piedestalul pe care deunăzi stătea „al nostru”? De unde dezinteresul pentru intimitate și ce stârnește goana după cât mai multe trofee, chit că niciunul nu aduce împlinirea? Problema este că sexualizarea a ajuns să domine sexualitatea. Din intimitate în doi, sexualitatea a ajuns mișcare de mase, indivizii sunt reduși la simple obiecte și mașini sexuale cu care se practică cel mai florid comerț. Deși trăim în epoca libertinismului extrem (sau poate tocmai de aceea?!) și suntem confruntați la tot pasul cu trupuri impecabil prelucrate și afișate pe toate… gardurile și rețelele; deși ne împiedicăm la tot pasul de goliciuni care țin neapărat să-și exhibe toate „ofertele”, numărul perechilor care simt nevoia de intimitate e în cădere liberă.

Nu cumva tocmai intimitatea etalată public a făcut să dispară curiozitatea? Anticiparea bucuriei și magia propriilor revelații au făcut loc lehamitei aduse de constatarea că… n-a mai rămas nimic de despachetat, ori că totul e fals(ificat) și mai mult decât dezamăgitor. Când ești bombardat la tot pasul, din grădiniță și până la senectute, cu obiecte sexuale, când în fiecare zi e festivalul… organelor, când ți se servește zilnic un meniu cu… de toate pentru toți voyeurii și când ți se dezvelește și ultimul secret, cu mult înainte de a simți nevoia să pleci în cercetare, cum să mai tresari plăcut impresionat și cum să mai poți savura ceva terfelit de văzul unei lumi întregi? Pragul s-a ridicat atât de tare, încât tot mai mulți preferă să-și abandoneze căutările și să se mulțumească cu ce (nu) le oferă industriile de s(t)imulat orgasme. Sigur, fiecare caută ce-i lipsește propriei intimități, numai că tot mai puțini sunt în măsură să-și dea seama ce lipsește și dacă surogatele îi satisfac cu adevărat. Nemulțumirea cu ce le oferă realitatea comparativ cu așteptările stârnite de reclame fanteziste conduce indubitabil la abulia sexuală.

E firesc ca apetitul sexual să se reducă odată cu înaintarea în vârstă, cu modificările hormonale și bolile adiacente. Nu însă și dorul de intimitate, care îmbracă o nouă înfățișare. Științele par să-și fi revizuit poziția inițială, care asocia libidoul cu sănătatea și viceversa. Și totuși, atenuarea dorinței la vârste tinere și în plin avânt reproductiv ar trebui să îngrijoreze. Specialiștii vorbesc despre LSD (low sexual desire), afecțiune pusă pe seama unor factori despre care se știe de cel puțin 20 de ani, dar a căror conștientizare din partea publicului larg contravine intereselor politice și economice. De „corectarea” simptomelor se ocupă ca de obicei o întreagă industrie farma-erotico-pornografică, specializată în a stimula plăcerea, chit că înseși mijloacele oferite de ele (anticoncepționale, antidepresive) pot estompa dorința. Nici viagra, nici sprayul cu oxitocină și nici pornografia nu vor reuși vreodată să împlinească dorul de intimitate, ci doar să-l amăgească. Satisfacția și împlinirea sunt apanajul sufletelor curate (dar nu sterile) și prea pline (de dor), dar nu supraîncărcate (cu stimulenți).

Fiziologia „știe” că de apetitul sexual se ocupă o serie întreagă de stimuli, de la cele cinci simțuri la molecule de mesageri chimici, care fac legătura cu computerul central. Specialiștii știu și ei că bolile civilizației, poluarea mediului și lavina de chimicale cu drept de liberă circulație cu care suntem „hrăniți” contribuie masiv la tulburările endocrine care se țin lanț și fac să se prăbușească funcții și emoții precum piesele de domino. Multe dintre ele imită sau interacționează cu hormonii naturali și bulversează întregul sistem endocrin. Diminuarea libidoului și infertilitatea sunt doar două dintre consecințe. Studii efectuate pe șobolani demonstrează cât de simplu se poate perturba acel echilibru fragil, schimbând raportul dintre doi hormoni: A fost suficient să li se administreze hormonul „invers”, ca masculii și femelele să adopte comportamentul sexului opus. Și la oameni s-au constatat efecte multiple ale devierilor hormonale asupra diferențierii sexuale specifice a creierului și dezvoltării circuitelor neuronale sensibile la hormoni. Sunt schimbări și orientări spre care arătăm zilnic cu degetul, acuzând de fapt victimele, nu făptașii.

Fiecare generație matură își exprimă cândva nemulțumirea față de modul cum evoluează tineretul și mulți opinează că avem de-a face cu un declin al moralității. Dacă ar fi așa, spun unii, azi n-ar mai fi rămas nimic în picioare după atâtea declinuri. (Cine poate pune mâna în foc că nu-i așa?!) Nu cumva am modificat mereu definiția moralității, așa cum procedăm și cu intimitatea? Pe de altă parte, e posibil să ne înșele și memoria… selectivă. Unii păstrează în „cutia neagră” amintirea încrederii, alții pe aceea a trădării, unii visează la împăcare, alții la răzbunare. Civilizația își are prețul ei, dar de ce-am ceda tocmai dreptul la intimitate? Pierderea libidoului nu se traduce întotdeauna prin impotență ori frigiditate și nu are doar cauze trupești. Nu ne rămâne decât să ne ascuțim iarăși simțurile și să ne concentrăm pe descoperirea fațetă cu fațetă a briliantului numit „intimitate” și să depozităm cu grijă totul în cutia memoriei. Libidoul e energia psihică de care are nevoie Eros și, chiar dacă nu se concretizează în fiecare anotimp în activități sexuale, efectul intimității e la fel de benefic. Dacă nici pentru asta nu merită să ne mobilizăm… ce rol ne-a mai rămas de îndeplinit pe lume? Serviciile sexuale pot fi scoase la mezat, intimitatea nu se postează nicăieri, ea îți aparține doar ție. Singurii îndreptățiți să schimbe opinii pe marginea dorului de intimitate sunt partenerii înșiși. La orice vârstă.

Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

89 comentarii pentru articolul „Dorul de intimitate”

spicy a scris pe 21/08/2023 la 02:33

Tot despre dorul de intimitate, dar altfel: https://www.youtube.com/watch?v=B1AknWQi-bQ . (Abia acum am facut legatura, dar v-am zis deja ca nu-s vreun intelugent, ce sa fac…)
.
I’ve come to the desert to laugh at your love
As the desert’s more tender and the thorn kisses better.
I’ve come to this middle of nowhere to shout
That you never deserved what I wanted to give so badly.
I’ve come running, getting over you
Kiss me little bird, don’t get frightened humming bird
I’ve come on fire to the desert to burn
Because the soul is set alight when it stops loving

Dorul de intimitate

89 comentarii pentru articolul „Dorul de intimitate”

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

În căutarea lui Dumnezeu

Arhiva Afectivă. Bustul Minervei

Corespondență din Istanbul. Singuri nu putem fi nici fericiți, nici împliniți

Nasty, „zbanghiul”

Oglindă, oglinjoară, de ce nu vrei primari tâlhari la capitală?