A murit fără să se împace cu vaca

Safta Vîrlan, o băbuţă sfrijită din Vintileasa Deal, se pregăteşte pentru Lumea de Apoi. Şi-a comandat sicriul pe care-l ţine în magazia de lemne, lîngă cada de baie împăienjenită de atîta stat degeaba. Şi-a asigurat banii de înmormîntare, depuşi la un CAR din Mătăsari. Şi-a cumpărat rochia şi pantofii, aşezaţi pe raftul de sus, în dulap, să-i vadă ai ei cînd va fi moartă.

Se pune acum problema să se împace cu toţi cei cu care s-a certat. În Rai – după cum zice Părintele Durbacă – nu sînt lăsaţi cei care nu şi-au rezolvat conflictele pe Pămînt.

Înainte de Revoluţie, popa Durbacă avusese biserica la Floreşti, în noul cartier de blocuri, ridicat pe lîngă fabrica de scule şi maşini aşchietoare. Cîţiva ani nu cîştigă nimic. Biserica veche, lăsată de campaniile demolării, abia dacă se umplea la un an odată, de Paşti şi de Crăciun, cînd blocurile din cartier îşi dublau populaţia: veneau în vizită cu pui şi damigene, cu desagi de mere şi nuci neamurile de la ţară ale locatarilor. În rest, puţini bani cu Ajunul Crăciunului sau Bobotezei. Cîteva zile înaintea Crăciunului, popa Durbacă o lua apostoliceşte prin noul cartier, încurcîndu-se cu blocurile care semănau unele cu altele, puse aiurea, cu străzile care se deosebeau unele de altele doar prin culoarea noroaielor (albăstrii şi slinoase, în jurul garajului de autocamioane, albe şi vîscoase, ca un piure al tuturor, în jurul brutăriei), intra în cîte un bloc şi, în timp ce paracliserul bătea din uşă în uşă, el cînta mereu acel început cu Naşterea ta Hristoase/ Dumnezeul nostru. Cîntecul bisericesc urca pînă sus la etajul zece, suna în tot blocul, crescînd şi scăzînd, după palierul pe care ajungeau cei doi. Puţini îşi deschideau uşile: cîte o babă demolată, mutată în garsonieră, cîte o femeie mai bisericoasă. Ceilalţi pîndeau în spatele uşilor. Popa Durbacă le simţea răsuflarea puţină, de oameni care trag cu urechea, sau ochiul lipit de vizor. Ar fi stăruit mai mult la fiecare apartament, să se simtă prost cei dinăuntru, dacă nu l-ar fi oprit s-o facă legea lui Christos căreia îi aparţinea, duşmană a răzbunării, fie ea chiar justificată. Nu atît lipsa banilor îl rodea, mai pica uneori cîte-o nuntă, cîte-un parastas, cei din cartier nici măcar păgîni nu erau, cît acea singurătate care-l încerca o dată ajuns pe un nou palier în timp ce repeta, penibil, începutul de cîntec. În jurul lui, blocul îşi trăia viaţa. Zeci de voci sunau prin uşile subţiri, prin pereţii apartamentelor, mirosurile de mîncăruri se încrucişau şi se biruiau, stîrnindu-i greaţa, undeva, la etajul opt cineva trăgea apa la toaletă, se auzea fîşîitul răspicat al apei pe canal. Apoi, inventă altceva. Cu o zi înaintea vizitei sale, lăsa la portar un mic bileţel, în care spunea că va veni cu Ajunul fără să intre în vreun apartament, cîntînd pe fiecare palier pentru toţi. Cine voia să-l milostivească, să pună banii într-una din căsuţele poştale. Aşa şi făcu. Cîntă pe fiecare palier, în timp ce locatarii, prin apartamentele lor, se închinau de zor, şi peste o zi, cînd trecu din nou pe la parter, cutia poştală era plină.

Pagini: 1 2 3 4 5