Ce-a fost a fost, dar n-a trecut

În timp ce saltimbanci și primadone amorezați de propria persoană ne fură, dirijează și disipează atenția în zeci de direcții – conflicte armate, sindicale, electorale, energetice, financiare, climatice etc. –, în câteva colțuri de lume încă se mai zbat niște căutători de… adevăr și se căznesc să dezgroape frânturi din ce-a fost escortat cu strășnicie și înhumat de gardienii pandemiei. Din când în când răzbat vești defel liniștitoare de la cercetători care nu se pot împăca cu meniul servit de oficiali. Ceea ce scot ei la iveală e cât se poate de indezirabil pentru noi toți. Dacă se vor dovedi adevărate, știrile nu sunt îmbucurătoare nici pentru regizorii sinistrului spectacol și nici pentru cei obișnuiți să uite și să lase în urmă trecutul cu un nonșalant și împăciuitor „Ce-a fost, a fost! Mergem mai departe și nu ne mai uităm înapoi!” Deși mulți dintre noi au devenit experți în a ignora ce nu (le) place, capitolul pandemic e departe de a se fi încheiat, ba dimpotrivă, multe dezvăluiri oribile de-abia acum încep.

Cei care au avut tenacitatea să meargă mai departe cu scotocitul au aflat că producătorii de vaccinuri n-au spus adevărul – în caz că l-au știut (deși neștiința nu-i absolvă de culpabilitate). Și aici nu mă refer la glorificarea eficacității și siguranței ori la promisiuni deșarte legate de amputarea lanțului de transmitere a virusului, ci la efectele pe termen mediu și lung, care, din păcate, sunt tot mai vizibile. Se vedeau de mult, dar interesul a plecat în vacanță și… doar cei care le simțeau pe propria piele își mai puneau câte-o întrebare. Oricum nu are cine să le confirme cauzalitatea cu vaccinurile, de teama repercusiunilor. Sabia lui Damocles atârnă deasupra multor capete, or, o recunoaștere ar însemna automat tăierea crăcii de sub picioarele vaccinatorilor – proiectanți, ca și executanți. Până acum nu le simțeau decât cei afectați de reacții adverse severe (pe care miopia autorităților încă le consideră extrem de rare!), de-acum înainte e posibil să le simtă tot mai mulți, vaccinați sau nu. Cum așa?! Fiindcă, ceea ce nu i-a reușit vaccinului – să împiedice transmiterea virusului – pare să-i reușească ARNm-ului scăpat de sub control, după cum vom vedea.

Deocamdată a început vânătoarea de vrăjitoare și, cu speranța intimidării adepților și admiratorilor teoriilor alternative, „conspiraționiștii” au început să fie târâți prin tribunale și împroșcați cu acuzații penibile și care cochetează cu absurdul. Din fericire, nu toți judecătorii sunt lipsiți de coloană vertebrală și de rațiune, unii chiar ajută dreptatea să triumfe. Dreptatea, nu și adevărul, fiindcă el e îngropat adânc și are paznici de nădejde. Până când IA va ajunge să dețină monopolul asupra sucitoarelor de minți, mai scapă câte o scânteie de la inteligența nativă în curs de sufocare, care se străduie să întrețină jarul și să mai și aprindă spirite înainte să se repeadă la ea cerberii cu extinctorul cu spume otrăvitoare de conștiințe.

Bunăoară, un cercetător din SUA, expert în secvențieri de genomuri, a considerat că, deși încrederea e bună, controlul poate fi și mai bun, și a analizat prin cinci metode diferite conținutul unor ampule expirate de vaccin ARNm: două de la Moderna și două de la Pfizer. Echipa sa a secvențiat, a măsurat și a cuantificat materialul genetic din fiecare fiolă și a detectat mai multe substanțe – numeric dar și cantitativ – decât cele declarate pe etichetă. Printre ele contaminanți de tipul ADN-ului, care depășeau cu mult limitele admise de cele două autorități responsabile de eliberarea pe piață a vaccinurilor: EMA a stabilit 330 de nanograme (ng) ADN/mg de ARN, FDA nu admite depășiri ale pragului de 10 ng pe doză. (E cam același lucru, având în vedere că o doză conține circa 30 de micrograme de ARNm.) Trecem peste modalitatea inedită de stabilire a acelor limite, în condițiile în care s-a sărit peste multe stadii și testări în procesul de dezvoltare a vaccinurilor, și încercăm să clarificăm problema ADN-ului contaminant detectat de cercetători în cantități mai mari decât cele permise, unele probe fiind compuse în proporție de 35% din ADN. De unde și până unde ADN, când producătorii ne-au asigurat de la bun început că vaccinurile nu conțin altceva decât mici fragmente de ARNm și că acela nu are cum să fie înglobat în genomul nostru – tocmai pentru că e ARN (și monohelix) – și nu poate fi nicidecum transformat în ADN (dublu helix și singurul capabil să pătrundă în genomul uman), din lipsa enzimei pe nume reverstranscriptază (cu toate că unii cercetători demonstraseră că… se poate!)?

Pentru a înțelege asta, trebuie ca mai întâi să recapitulăm ce știam/aflaserăm deja. S-a recitat de atâtea ori că am ajuns să știm „pe dinafară” cum intervine ARNm-ul din fiolă și cum „convinge” – obligă – celulele umane să devină fabrici de particule inamice. După ce-și fabrică singure dușmanii, celulelor nu le mai rămâne decât să-i prezinte celulelor imunitare și să „spere” că acelea își vor face treaba și-i vor ataca, așa cum au fost școlite. Restul e… istorie și totodată cruntă actualitate, fiindcă lucrurile nu numai că nu au decurs așa cum ar fi vrut producătorii, ci par să fi luat o întorsătură urâtă. Am discutat despre multe aspecte în nenumărate articole pe parcursul ultimilor doi ani. Ni s-a spus că ARNm e destul de labil, că are o viață scurtă în celulă și că va fi descompus de îndată ce și-a făcut treaba și celula a fabricat suficientă proteină spike (nici până astăzi nu știm ce înseamnă „suficient” și dacă celula „știe” asta). ARNm-ul fost detectat, însă, la mult timp de la vaccinare în laptele matern și în sânge, așa că putem pleca de la premisa că el se poate transmite prin salivă, alăptat, contact sexual, și… să nu uităm de transfuzii sau transplanturi de organe! Sunt lucruri pe care cu greu le putem evita și la care nu putem renunța, oricât ne-am iluziona.

Dar ce-i cu ADN-ul? De unde provine și cum de a ajuns să contamineze fiolele cu vaccinul care promitea să conțină numai ARNm, și acela inofensiv? ADN-ul e cartea vieții și a tuturor rețetelor necesare producției de proteine. Nicio pagină din acea carte nu părăsește vreodată nucleul celulei (doar dacă celula se dezintegrează, dar asta e o altă poveste, perfect stăpânită de natură, după cum vom vedea mai jos), ci, atunci când e nevoie de un nou material proteic, acceptă copierea codificată a rețetei respective prin intermediul ARN-ului, care o transportă în citoplasmă unde se află decodorul și fabrica numită ribozom. Așa se apără cartea vieții de furturi sau modificări periculoase ale rețetelor. Cu o astfel de rețetă introdusă din afară (ARNm-ul vaccinal) am ajuns să păcălim celula și s-o transformăm în fabrică de proteină spike virală.

Dar cum am obținut acea rețetă virală? Pentru o și mai bună înțelegere e necesar să plecăm de acolo de unde pleacă și producția de ARNm: din laborator. Fabricile de ARNm nu sunt virusurile (se înmulțesc prea lent!), ci bacteriile, care produc o generație la fiecare 20 de minute. În afară de cromozomi, bacteriile mai conțin și unul sau mai multe mici inele de ADN – se cheamă plasmide – în care își memorează informațiile pe care să le transmită și altora cu care vin în contact și comunică, din aceeași specie ori din specii diferite (bunăoară gene codificatoare de virulență ori de rezistență la antibiotice). Plasmidele au avantajul că sunt stabile, ușor de izolat și… se lasă ușor manipulate. Una dintre cele mai utilizate bacterii este E. coli. Cercetătorii i-au introdus în plasmide genele codificatoare de rețete virale, mai precis informații despre structura proteinei spike.

Așadar, să ne imaginăm o „supă” în care mișună miliarde de bacterii care fac schimb de plasmide și de „rețete” producătoare de proteine virale. La final urmează selecția. Ca să putem separa grâul (bacterii conținătoare de informații) de neghină (bacterii care nu și-au însușit informația) se recurge la marcajul rețetelor, prin inserarea unei gene suplimentare: gena care codifică rezistența la diverse antibiotice. Nu mai rămâne decât să tratăm întreaga supă cu antibioticul respectiv și… voilà!: bacteriile sensibile vor muri, deținătoarele de informații vor supraviețui și vor servi în continuare ca donatoare de gene. Enzimele le secționează și le amplifică apoi ADN-ul, acesta e transcris în ARN și ultimul e purificat și înglobat în celebrele particule nanolipidice, acei „mini cai troieni” din care sunt compuse vaccinurile. Purificarea ARNm-ului e o operație complicată, la finalul căreia nu se poate obține ARN în stare pură, ci mai scapă și rebuturi – produse de transcripție anormale, enzime, fragmente de bacterii și de ADN –, cu tot cu informațiile pe care le conțin, ba încă și cu ceva în plus: cu posibilitatea ADN-ului de a se integra în genomul uman și de a se transmite și la urmași, dacă genomul respectiv aparține celulelor reproductive. Așadar, poezia „Ce conține vaccinul?”, recitată de poltronii angajați la vremea respectivă să ne hipnotizeze, se cere completată cu alte câteva strofe!

S-a spus că serul vaccinal nu ajunge în circulația sanguină, ci rămâne la locul injectării, unde „convinge” celulele să producă proteină spike. Că nu este așa și că orice substanță injectată în organism ajunge mai devreme (injecție intravenoasă) sau mai târziu (injectare intramusculară sau subcutanată) în sânge, se știe dintotdeauna. Altminteri nu s-ar mai practica astfel de tratamente! Așadar, acei mini cai troieni din vaccin pot ajunge la orice celulă din organism și o pot obliga să treacă la producția de fragmente de inamic. Asta înseamnă că celulele „convertite” vor fi recunoscute de vigilența celulelor sistemului imunitar și atacate – cu condiția ca ultimele să nu se numere printre victimele convertirii, situație în care totul se traduce prin perturbări serioase ale imunității și imunosupresie. Cele mai expuse sunt celulele vaselor de sânge, de unde și avalanșa de complicații de tip tromboze, embolii, vasculite, infarcte, AVC-uri sau miocardite. La asta se adaugă și faptul că proteina spike este toxică pentru neuroni și diverse țesuturi. Așadar, cu cât mai multe doze de vaccin, cu atât mai mult ARNm (căruia i se adaugă și pasagerul clandestin – ADN plasmidic), cu atât mai îndelungată producția de proteine toxice și cu atât mai extinse distrugerile de celule. Un lucru pe care infecția naturală cu virusul nu îl provoacă în aceeași măsură. Virusul atacă doar celule (pulmonare) care dispun de receptorul respectiv, în vreme ce nanoparticulele lipidice din vaccin pot pătrunde în orice celulă.

Se poate riposta că și la o infecție naturală cu virusuri ori bacterii ajunge cumva în organismul nostru material genetic străin. Ei bine, natura s-a îngrijit de mult de asta și ne-a dotat cu un sistem de apărare. Pe de o parte, microorganismele nu atacă orice celulă, pe de alta, sistemul imunitar veghează și îndepărtează tot ce-i străin, defect ori distrus în luptă. Nu sunt cruțate nici celulele atacate de intruși. Chiar ele transmit semnale despre invazie și încearcă să le prevină pe celelalte, să le facă să intre în alertă și să-și pregătească „armele”. De nanoparticulele lipidice cu ARNm nu se pot feri. Natura n-a „bănuit” că într-o bună zi ne vom apuca de făurit cai troieni pe care sa-i catapultăm direct în celule. Și totuși, ce mare lucru dacă se distrug niște celule transformate în fabrici de proteină spike? Cu puține excepții (neuroni, miocard), în corpul nostru mor zilnic miliarde de celule, se repară defecte, se înlătură celule afectate de mutații grave etc. Și din acele distrugeri rezultă și destul material genetic – ADN – care părăsește nucleul, prin urmare, unde-i diferența? Diferența o face Natura. Moartea (naturală) unei celule are o regie impecabilă și un programator de excepție.

Așadar, ADN-ul e parte integrantă a nucleului, pe care nu-l părăsește în forma intactă nici măcar atunci când celula moare, un lucru care stă la baza toleranței imune și împiedică sistemul imunitar să atace propriile țesuturi. Natura s-a ocupat cu acribie de cele mai mici detalii. Nu degeaba apoptoza se cheamă „moarte celulară programată”. O autodistrugere bine calculată, care include un lanț întreg de reacții perfect coordonate, astfel încât celula să aibă parte de o demolare controlată și nu prin explozii, care n-ar face decât să le afecteze și pe cele sănătoase din jurul ei și să sufoce organismul în deșeuri. E descompusă moleculă cu moleculă de enzime specializate, fiecare părticică e împachetată corespunzător și condusă apoi pe ultimul drum care înseamnă reciclare cu ajutorul altor celule specializate în astfel de funcții. Așa se face că ADN-ul și secretele sale sunt de mult „tocate” de concasor atunci când părăsesc nucleul și ajung pe post de cărămizi pentru noi edificii. Sigur că ADN-ul poate ajunge accidental și în afara celulei, dar asta înseamnă boală. ADN-ul detectat în afara celulelor e folosit ca marker tumoral și pentru diverse boli autoimune ori așa-zisele inflamații sterile.

Mulți experți sunt preocupați de efectele ADN-ului extracelular asupra imunității. Sunt diverse, și multe încă fac obiectul cercetărilor. Cât privește injectarea de ADN rezidual, unul dintre efecte este stimularea producției de interferon de tip 1, care-i favorizează integrarea în genomul uman. De ce nu s-au analizat vaccinurile mai demult? Unii le-au mai pus la microscop și au încercat să vadă și altceva decât era trecut pe lista ingredientelor. Numai că molecule precum ADN-ul sau ARN-ul nu se pot vedea la microscop, ci numai prin secvențiere, cu condiția să știi ce să cauți. „Responsabilii” au știut cu siguranță, altminteri n-ar fi stabilit pragul (fie și arbitrar) concentrației de ADN contaminant. Nouă ni s-au comunicat doar patru ingrediente: ARNm, lipide, săruri, zahăr. Una dintre consecințele contaminării cu ADN ar putea fi prelungirea pe termen nelimitat/necunoscut a producției de proteină spike. Având în vedere faptul că sistemul nostru de apărare dispune de celule cu rol de distrugere a celulelor infectate cu particule străine (se numesc limfocite T killer), nu e greu de ghicit care ar putea fi soarta celulelor care continuă să producă asemenea proteine. O altă consecință ar putea fi influențarea proceselor metabolice și imunologice, conducând la boli autoimune sau cancere, ori „moștenirea” unor gene codificatoare de rezistențe la antibiotice. Nici malformațiile congenitale nu pot fi excluse… Autoritățile care au dat aprobările nu au solicitat nici până astăzi teste de genotoxicitate din partea producătorilor, vaccinurile fiind considerate aprioric sigure. S-a plecat de la prezumția unui risc neglijabil și… neglijat a fost!

Ce i se poate reproșa studiului este că s-a lucrat cu probe expirate și transportate necorespunzător, ceea ce ar face ARN-ul să se descompună. Asta ar modifica raportul ADN/ARN, nu explică însă și prezența ADN-ului în asemenea concentrații. Avem însă destule doze nefolosite și încă și mai mulți vaccinați, așa că am putea repeta oricând experimentul și, fiindcă de-acum știm că… ESTE!, am putea încerca să detectăm și ADN-ul în probele umane: lapte matern, plasmă, salivă, spermă și alte secreții. Am fi putut – dacă am fi vrut – măcar să încercăm să aflăm dacă nu cumva la vaccinații care au murit de Covid – deși ultimele tulpini de virus se distingeau prin inofensivitate – e posibil să se fi produs așa numitul ADE (antibody dependent enhancement), adică o exacerbare a bolii „datorată” anticorpilor vaccinali care, în loc să apere organismul, au ajutat virusul să pătrundă mai ușor în celulă și să devină mai agresiv decât era. Nu ar fi prima oară și nici primul vaccin care favorizează agresorul și am mai vorbit despre asta. Tot așa ne-am putea întreba și dacă nu cumva morțile subite și (in)explicabile au fost tributul obedienței manifestat prin reacții vaccinale pe termen mediu și îndelungat, despre care încă se spune că nu există, în ciuda evidențelor.

După ce luăm cunoștință de toate astea, mai că ne trece revolta stârnită de incapacitatea vaccinurilor de a conferi așa numita „imunitate sterilă” (care ferește vaccinatul de îmbolnăvire și împiedică transmiterea virusului). Toate acele neajunsuri par bagatele prin comparație. Ar fi fost mult mai bine ca vaccinurile să fi fost apă de ploaie și să nu fi avut nicio acțiune, decât un caleidoscop de… grozăvii. Dar să nu ne culcăm pe-o ureche, fiindcă în culise s-a lucrat și se lucrează la multe alte scenarii și ni se pregătesc și mai multe… terapii. De-abia o să mai prididim să ne salvăm de la câte „salvări” ne amenință. Dar despre asta în articolele următoare.