Vladimir Putin a câștigat alegerile prezidențiale din Rusia cu 87,97 la sută

Plagiatorii naturii: Securitate versus eficiență (VI)

Prelungirea seriei despre plagiatorii naturii cu alte câteva articole despre virusuri și vaccinuri, în special despre noile vaccinuri anti-Covid-19, se datorează impulsionării din partea unuia dintre cititori (Geo), căruia îi mulțumesc pe această cale.

Înainte de toate doresc să subliniez faptul că nu mă situez nici de partea adversarilor vaccinurilor (m-am vaccinat și mi-am vaccinat familia și pacienții ori de câte ori am considerat vaccinurile ca fiind necesare și benefice) și nici a conspiraționiștilor, ci doar a celor care se simt datori să examineze critic, să pună multe întrebări și să le caute răspunsuri, pentru a putea înțelege și a face lumină. Fiindcă, așa cum spune un membru al colegiului medicilor elvețieni: „Un vaccin trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

  • În primul rând să fie sigur,
  • în al doilea rând să fie sigur,
  • în al treilea rând să fie sigur și
  • în al patrulea rând să fie eficient.”

Întrebările la care eu caut răspuns sunt altele decât cele sugerate de distribuitorii vaccinurilor pentru beneficiari sau inventate de conspiraționiști pentru creduli. Acestora li se alocă zilnic timp și spațiu în mass-media, unde experți din toate ramurile medicinei vin cu răspunsul prefabricat. Nu vreau să știu dacă odată cu vaccinul ni se introduce în corp și vreun cip sau alte micro-instrumente prin care să ni se dirijeze comportamentul, fiindcă acele instrumente ni s-au implantat de mult. De mult am ajuns mai dirijabili ca marionetele și mai transparenți decât sticla. Puțini mai sunt aceia care să nu fi ajuns dependenți de frecatul telefoanelor mobile și al gadgeturilor de tot felul, care să nu simtă nevoia imperioasă de a-și procura și de a poseda tot felul de inutilități. Și mai puțini au rămas aceia care își folosesc propriul creier la înfiriparea gândurilor și la luarea deciziilor, așa că nu văd rostul și rolul unei noi și migăloase intervenții din afară.

Întrebările referitoare la cele mai recente cuceriri științifice – vaccinurile genetice – pleacă tot de la știință. Și în parte și de la conștiință. Ambele insistă suscitând o mulțime de reflecții și declanșează o nouă avalanșă de întrebări. Oare „știm” întotdeauna ce facem? Dacă am procedat cu antibioticele și cu bacteriile așa cum am procedat și am ajuns unde am ajuns… cine garantează că acum lucrurile vor sta altfel? De câte ori ne-am oprit din goana după profit și am căzut pe gânduri? Faptul că „se lucra” la acea tehnologie de ani buni, poate de decenii, nu ne dă dreptul să concluzionăm că peste noapte – fiindcă așa pare că s-au petrecut lucrurile – am fi dobândit și siguranța în plus față de eficiență.

De la Robert Koch și Alexander Fleming încoace tehnologia a progresat, curiozitatea oamenilor s-a amplificat și astfel am reușit să dăm de urma celor mai mici particule din corpul nostru și din cel al restului viețuitoarelor, observându-le îndeaproape funcțiile. Cu scopul de a le copia, se înțelege. Și de a le modifica, stopa sau redirija încotro ni se pare nouă „corect”. Spre deosebire de Fleming, care a fost pus la treabă de o neglijență, Katalin Karikó, cercetătoarea în domeniul biochimiei căreia industria farmaceutică îi datorează astăzi avalanșa de vaccinuri noi, a trebuit să depășească preț de câteva decenii obstacol după obstacol, să facă încercări peste încercări și să cadă dintr-un eșec în altul, pentru a pune pe piață un „nanoplagiat”.

Pe cât de mici fragmentele copiate, pe atât de colosale urmau să le fie efectele. Biochimista a crezut (și crede) în posibilitatea imitării a ceea ce se petrece la nivel (ultra)microscopic în celula umană și în lumea microorganismelor, urmărindu-și cu perseverență ideea copierii acelui fenomen în scopuri multiple. Nu doar la prevenție – adică la vaccinuri – i-a fost gândul inițial, ci și la terapie, la stăvilirea flagelului numărul unu în lumea industrializată, flagel constituit deopotrivă de cancer și de bolile cardiovasculare. Visul ei era confecționarea unor mici molecule de proteine care să lupte împotriva infecțiilor (anticorpi), să intervină în procesul de declanșare a bolilor, împiedicându-l (enzime), sau să repare țesuturile distruse – de un infarct de pildă (factori de creștere).

Deși mai nimeni nu a crezut inițial în ea și în ideile pe care le vehicula, cercetătoarea și-a continuat cu îndârjire drumul, mai mult sau mai puțin solo. Fiind „omul moleculelor”, al acelor unități de bază ale biologiei, ea și-a fixat atenția pe rolul jucat de acestea în fiziologia umană. Și-a pus speranța în folosirea acelui rol în scopurile urmărite de ea, prin „inducerea în eroare” (sau s-o numim „provocare”?) a celulei umane transformată în bucătar, pus deodată în fața unor rețete străine, necunoscute lui până atunci, „obligat” să le citească, să le traducă și să le prepare. Sau, dacă nu vă place bucătar, gândiți-vă la un constructor căruia i se pune în față o schemă de lucru iar el se apucă de treabă fără să pună prea multe întrebări – pentru el nu contează cum și de ce, de unde vine planul și pentru cine lucrează de fapt. Condiția reușitei este pe de o parte o rețetă/schiță perfectă, pe de altă parte un cititor și un traducător la fel de perfect. Fără dislexii sau discalculii, fără greșeli de copiere.

Principiul nu este unul nou, ci aparține în întregime naturii. E copiat de la modul în care celulele noastre își confecționează proteinele de care au nevoie. Și de la modul de (re)acțiune al sistemului imunitar atunci când e pus în fața unor intruși de tot felul. Pe scurt: ori de câte ori descoperă molecule străine în organism, sistemul nostru de apărare face tot ce-i stă în putință pentru a le combate/distruge/anihila. Celulelor imune le este în principiu absolut egal de unde provin acele molecule pe care ele le recunosc ca străine și le combat ca atare. Din exterior sau din interior – nu contează. Dacă le recunosc ca „dubioase”, le atacă. (Din nefericire, același principiu conduce la apariția bolilor autoimune.)

Și exact aici se află una dintre probleme: Nu toate celulele imune sunt la fel de bine instruite în recunoaștere și nu toate reacționează la fel în fața pericolului. Așa cum nu toți elevii termină școala cu același nivel de cunoștințe și pregătire. Ce-i drept, „elevii” sistemului de apărare imunitară sunt supuși unei selecții riguroase, dovadă că doar unul, doi din 100 reușesc la examen, restul fiind anihilați. Dar și aici, ca peste tot în viață, se mai strecoară unii care „pică exact pe subiect” sau își păcălesc examinatorii. Alții sunt mai uituci și, cu timpul, dacă nu repetă materia și nu mai exersează ce-au învățat, nu mai sunt în stare să facă față oricăror provocări. Și apoi mai există alții cu un exces de zel neadecvat situației și care atacă orice „li se pare” a nu face parte din dotare, punând în funcțiune o artilerie grea pentru fleacuri.

Dar și celulele canceroase – mai bine zis moleculele care le compun – sunt „altfel” decât cele obișnuite din corp. Și ele sunt combătute de același sistem imunitar. Chiar înainte de a deveni periculoase. O celulă „normală” se multiplică conform programului genetic și apoi dispare prin apoptoză. Una canceroasă ia naștere prin defectarea proceselor de diviziune celulară și capătă la un moment dat proprietăți care o fac „nemuritoare”. Gândiți-vă la cele 1013 celule care ne compun. E imposibil ca atunci când acestea se divid pentru a da naștere altora noi și a ne regenera organismul să nu existe din când în când și câte un cititor dislexic al informației genetice și să nu mai și încurce literele între ele. Din astfel de greșeli – le numim „mutații” – iau naștere deseori în corpul nostru celule canceroase. De obicei dispar la fel de repede pe cât au apărut, fiindcă la fel de repede intervin reparațiile acelor defecte genetice. Astfel de celule „bolnave” apar periodic la oricine, dar de aici și până la apariția cancerului ca boală e totuși un drum lung. Fiindcă ele sunt recunoscute drept anormale și anihilate de soldații veșnic la datorie. Fără ca noi să ne dăm seama.

La un moment dat însă – și aici există sute de întrebări la care ar trebui căutat răspunsul, un răspuns care de multe ori se află ascuns în stilul nostru de viață – cedează unul dintre sisteme sau mai multe. Fie reparațiile genelor defecte nu mai fac față, fie obosesc soldații, fie îmbătrânesc și încep să „uite”, fie nu mai sunt înlocuiți la timp și în număr suficient cu alții noi și viguroși. Sau poate că celulele maligne devin tot mai parșive și descoperă noi strategii de camuflaj (mimându-le de pildă pe cele sănătoase) sau de a se face „invizibile” pentru celulele imune, scăpând astfel de controlul vigilent. Într-un fel sau în altul cancerul pune treptat stăpânire pe țesuturi și organe, lupta se poartă pe mai multe fronturi, sorții de izbândă se modifică în funcție de nenumărate condiții.

Visul cercetătoarei era chiar acela de a trezi la viață și de a asmuți țintit sistemul imunitar, îndemnându-l să lupte cu acel dușman pe plan molecular. Tot cam așa ar fi stat lucrurile dacă în locul moleculelor canceroase s-ar fi aflat un virus, o bacterie sau alte proteine rezultate din perturbări ale proceselor biologice din corp. Am menționat cancerul fiindcă acesta era miezul cercetării din firma care preluase ideea și persoana biochimistei, atunci când a apărut pandemia de Covid-19.

Atunci când a apărut SARS-CoV-2, iar lumea nu mai putea să aștepte până la producerea vaccinurilor clasice, s-au restabilit prioritățile și s-a trecut la lucru. Practic, molecula „plagiată” de la virus (renumitul ARN mesager, ARNm) urma să fie rețeta tainică a unui nou și străin produs. Se înțelege că tot restul tentativelor biochimistei au fost brusc scoase de la naftalină și mai mulți rechini au mirosit profitul. De unde până atunci lucrase de una singură, acum nu mai conteneau curtările din toate părțile. Mai multe firme au început să viseze simultan și paralel la miliarde de… vaccinuri. De unde în anii ’90 nu interesa pe mai nimeni proiectul cercetătoarei, care fusese cât pe ce să ajungă în situația de a-și abandona visul din lipsă de finanțare, acum s-au năpustit cu toții ca vulturii pe leșuri, adulmecând câștigul.

Pe loc au fost date uitării toate experiențele negative ale trecutului cu privire la securitate și s-a deschis robinet după robinet. Șuvoaie de fonduri s-au scurs din toate țările, din cele care își permiteau și din cele care nu își permiteau costurile. „Să coste cât va costa”, declamau politicienii, care n-au lăsat să le scape o eficacitate aproape de limita superioară. În goana după noi vaccinuri împotriva noului virus, doar puțini au mai acordat atenție și altor robinete: acelora care finanțau cercetarea unor noi terapii sau o veche disciplină – patologia -, fără de care nu se poate progresa. Fără autopsii și fără examene anatomopatologice, dobândirea de noi cunoștințe și înțelegerea unui fenomen inedit pentru medicii care urmau să vină în ajutorul pacienților, sunt aproape imposibile. Vom căuta să aflăm în articolele următoare unde ne-a purtat unica speranță și cât de îndreptățită s-a dovedit a fi. Bazându-ne pe puțina experiență dobândită în și mai puținul timp, se înțelege.

Va urma


Celelalte articole le puteți găsi aici:


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Plagiatorii naturii: Securitate versus eficiență (VI)”

  • Interesant interviu luat cercetatoarei in 2016! Poate ar fii de interes ca doamna doctor sa ne vorbeasca si despre toxicitatea mitocondriilor.
    Multumim doamna doctor?

    Question:
    What do you see as some of the risks or major hurdles in applying RNA-based therapies?

    Katalin Karikó: The most important is to proceed with great care and make no harm when RNA is used for therapy. We can generate RNA that doesn’t activate the immune sensors when it enters into the cell. However, RNA is not an inert molecule. RNA that is not taken up by cells remains extracellular and can promote blood coagulation and vessel permeability. In addition, unnatural modified nucleosides present in selected RNA with therapeutic intent can also be potentially toxic for mitochondria.

    https://www.elsevier.com/connect/archive/transforming-rna-research-into-future-treatments-q-and-a-with-2-biotech-leaders

    • Și eu vă mulțumesc.
      Fenomenul despre care vorbiți, precum și altele asemănătoare sunt tratate în ultimul articol al seriei, cel care va apărea mâine, 21 aprilie.

  • Multumesc, Steliana Huhulescu!
    Cu drag,
    Geo

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *