Singurătatea secolului socializării

Poți să-ți pierzi intimitatea izolându-te? Poți să te simți izolat în mijlocul unei mulțimi? Poți suferi de singurătate în secolul socializării? Poți fi real într-o lume virtuală? Poți cumpăra sau închiria tot ce-ți lipsește, de la hrană, aparate și adăpost la iubire, vorbe bune și mângâieri? O ploaie de întrebări la care industriile care-și dau mâna și pun umărul la debilitarea în masă au un răspuns cu un „da” categoric sau cu un „nu” răspicat, în funcție de interesele (pe) care le reprezintă. Răspuns care se nuanțează, însă, pentru un observator atent care analizează temeinic fenomenele din seria progreselor… debilitante.

La baza tuturor (ne)plăcerilor se află caracterul, spun unii dintre psihologi. Acea „amprentă” psihică a fiecăruia, cartea de vizită semnată în alb cu care ne naștem și pe care continuăm s-o completăm singuri cu ajutorul voinței sau „ajutați” de circumstanțe și anturaj. În viziunea multora caracterul e asociat cu modele pozitive de comportament și care stau la baza acțiunilor morale. Așa se face că mulți îi văd trăsături tipice precum onestitatea, virtutea, amabilitatea, noblețea. Numai că există și altfel de trăsături de caracter – mai bine de o mie! –, unele deloc măgulitoare, ba chiar diametral opuse celor de mai sus. Unii preferă să declare asta „lipsă de caracter”, deși așa ceva nu există în realitate. Caracterul începe prin a ni se înscrie în gene și a înmuguri în uter, debutează la vârsta copilăriei și-și continuă fasonarea o viață întreagă, suferind ajustări și adaptări, la fel ca însăși cartea vieții, ADN-ul.

De multe ori el se folosește ca sinonim pentru personalitate, dar specialiștii spun că nu e bine să le amestecăm. Pe când caracterul e maleabil, personalitatea – în fond, o sumă a trăsăturilor de caracter – e mai stabilă și e prima pe care o sesizăm la cei cu care interacționăm. (Poate de aceea le și confundăm, fiindcă adeseori ne limităm la cunoașteri superficiale și preferăm să nu ne mai batem capul cu analiza profunzimilor! La drept vorbind, poate că e mai bine ca unor „personalități” să le rămână caracterele învăluite în mister.) Vorbim astfel de personalități inteligente, agresive, perfecționiste, loiale, înțelepte, suverane, rebele etc.

Așadar, genetica pe de o parte și experiența pe de alta interacționează și influențează comunicarea dintre neuroni, comunicare din care se revarsă hormonii plăcerii (dopamina), ai fericirii (serotonina), ai dezmierdării și încrederii (oxitocina), ori ai stresului (cortizolul). Și, întrucât experiența de viață este individuală, e ușor de înțeles că și nivelul, impactul și acțiunile acelor hormoni vor fi diferite și tot așa vor varia și emoțiile respective. Una și aceeași atingere poate declanșa unei persoane un val de voluptate, iar alteia (care a fost victima unui abuz, să spunem) un coșmar. Așadar, trăirile ne influențează caracterul, iar acesta din urmă ne dirijează gândirea, deciziile, comportamentul. Caracterul, spune Gordon Allport, „este, în fond, personalitatea supusă unei judecăți morale”.

De ce am recurs la această incursiune psiho-neuro-endocrinologică? Fiindcă de (trăsăturile de) caracter depind sănătatea mentală a unei persoane și calitatea relațiilor interumane. Tenacitatea, încrederea, optimismul, adaptabilitatea și deschiderea față de noi idei, cunoașterea de sine, seriozitatea și simțul responsabilității fac conviețuirea și relațiile cu ceilalți mult mai plăcute și mai suportabile decât pesimismul, lipsa gândirii critice, narcisismul, egocentrismul, deficitul de empatie și inflexibilitatea sau mânia necontrolată. Dar și excesul de sensibilitate – față de propria persoană și față de ceilalți – îi împiedică pe mulți să facă față experiențelor negative și să accepte eșecurile. Persoanele nevrotice sunt predispuse la depresie și tulburări de anxietate. Și exact asta a făcut din noi „secolul socializării” generatoare de singurătate angoasantă.

Depresia a ajuns să ocupe un loc fruntaș în clasamentul bolilor cronice, chiar înaintea diabetului, iar pandemia de Covid-19 a înrăutățit și mai mult situația. În plus, depresia mai are și proasta reputație de a favoriza apariția altor afecțiuni (nimic neobișnuit, dacă ținem cont de legătura strânsă dintre trup și suflet). Spuneam cu altă ocazie că (oficial) peste 350 de milioane de oameni se luptă cu depresia. Oameni care nu-și mai simt valoarea și nu mai simt nevoia să împărtășească nimic nimănui; care nu mai pot dormi și pe care nu-i mai odihnește somnul; care își pierd apetitul și pofta de viață; care nu se mai pot concentra și nu-și mai făuresc planuri pentru un viitor în care (nu mai vor) să spere; care se întreabă tot mai des cum ar fi lumea fără ei și chibzuiesc la cum să-și pună în practică gândurile negre. Faptul că „grija nețărmurită” cu care omenirea a fost copleșită pe perioada pandemiei a sporit considerabil numărul depresivilor e doar un mic indiciu cu privire la cauzele bolii sufletelor. Umbra care se lasă pe suflet e boala omului neîmplinit, nemulțumit de sine și de ceilalți. Ne îmbolnăvim de depresie așa cum ne îmbolnăvim de cancer și de alte boli necruțătoare, fiindcă nu ne preocupăm de relaxare și de dezintoxicare, lăsându-ne cuprinși în vârtejul conjunctural care ne otrăvește sufletul – locul materializării gândurilor și trăirilor noastre.

În clipa în care am formulat un gând, înainte de a-l transforma în decizie îl trecem mai întâi printr-un „filtru”, încât decizia rareori rămâne pură și neinfluențată de trăirile de care nu ne putem distanța ori debarasa decât cu ajutorul onestității. Caracterul uman, acel filtru prin care trec toate știrile, ajunge să ne fie unul dintre cei mai mari dușmani, întrucât prelucrează deformând, stâlcind și otrăvind informațiile în conformitate cu cele culese de-a lungul vieții și acumulate undeva în „subconștientul” memoriei. Așa se face că o persoană dominată de lăcomie, falsitate, invidie, ură, gelozie, frică e silită să treacă mereu totul prin acel filtru nemilos al experienței trecute, dar nu și uitate. Totul vine din, trece prin și se scurge în caracterul și comportamentul nostru. Iar dacă filtrul e încărcat de nervozitate și fobii, inclusiv de frica de propria umbră, nici depresia nu poate fi departe. Ajungem la confort psihic și relaxare și cunoaștem acea senzație binefăcătoare de împlinire de-abia atunci când toate cele auzite, spuse și trăite vor fi interpretate cu sinceritate și netrecute (sau trecute critic) prin mult temutul filtru.

Cunoașterea cauzelor bolii ne ajută să găsim antidotul și respectiv (auto)vindecarea, prin optimizarea comunicării dintre neuroni și dintre noi, oamenii. Vindecarea nu ne-o pot oferi psihologul (Cum ar putea?! El nu ne cunoaște așa de bine cum – ar trebui să – ne cunoaștem noi înșine!) și cu atât mai puțin medicamentele antidepresive, de care e plină piața. Medicamentele nu pot face minuni, iar medicii le prescriu pentru că așa au fost școliți și din lipsă de ceva mai bun. (Ceva care, de fapt, există, dar necesită timp, pe care nimeni nu-l mai are.) Deseori medicamentele creează mai multe probleme decât rezolvă. (Dacă rezolvă, fiindcă studiile care nu se publică spun că efectele lor nu se deosebesc de ale unui placebo!) Un astfel de produs, care intervine în chimia cerebrală, modifică un segment oarecare (îl estompează), ajută pacienții să se suporte și să-și poarte boala, dar nu le-o poate vindeca. Nu și depresia, fiindcă un medicament nu poate aboli discordia dintre doi vrăjmași și nu poate cere iertare în numele lor. Da, se poate cere iertare în ambele cazuri, fără a sta mult pe gânduri pentru a vedea cine a jignit pe cine, cine a început și cu ce, cine e vinovatul… fiindcă „vina” se situează întotdeauna de ambele părți și, fără sinceritate, nu se pot instala pacea și armonia care să conducă la starea de bine și implicit la vindecare.

Vindecarea și prevenția constau în onestitate. Cu tine însuți și cu cei din jur. Fără o întoarcere și o privire profundă înspre interior, în oglinda sufletului, fără a curăța de impurități acel „filtru” nu poate exista o relaxare, care să-ți lase din nou sângele să susure liniștit hrănindu-ți trupul, ci doar o încrâncenare, o luptă acerbă pentru mai mult, mai repede, mai bun decât al altora, o frustrare fără margini privind mereu în curtea vecinului și comparându-te cu el. Cine e suficient de onest și-și recunoaște greșelile poate să le și îndrepte. Un antidepresiv nu poate „să ajute” într-un azil de bătrâni sau cămin de copii orfani, suplinind absența (afectivă) personalului și a familiei. Oamenii o pot face. O pastilă nu poate să facă pe cineva să înțeleagă că depresia nu poate fi alungată de un smartphone pe an și de o mașină nouă la trei ani, ci de zâmbetul unui copil al străzii căruia oamenii i-au dat o speranță. Și așa, pas cu pas, ne putem găsi acel sens în viață pe care îl are cu certitudine fiecare dintre noi, alungăm boala secolului și a civilizației și ne recăpătăm sănătatea.

De ce boala civilizației? Fiindcă studiile demonstrează că în țările zis dezvoltate/bogate procentul depresiei pare să fie mai ridicat decât în țări mai sărace. Unii explică acest fenomen prin subdiagnosticare, prin faptul că țările „subdezvoltate” nu-și permit să treacă la diagnosticarea și tratamentul depresiei în condițiile în care au de luptat cu foametea și insalubritatea. Dar… Pentru ce e deprimat un om din lumea „bună”, că doar el are de toate? Nu cumva la mijloc e altceva? În primul rând, nimeni nu le poate avea pe toate și în al doilea, fiecare își dorește ce nu are. Paradoxal, tocmai lumea care are prea multe duce lipsă de împlinire și resimte golul creat de… preaplin. Atunci când sistemul imunitar nu e antrenat suficient (bunăoară atunci când se iau măsuri de „protecție” excesive) reacționează exagerat la contactul cu patogenii. Creierul și sinapsele se antrenează prin rezolvarea problemelor și prin contacte repetate cu semenii. Or, dacă „problemele” se rezolvă printr-un simplu clic și totul ți se prezintă pe tavă, gata mestecat și pe jumătate digerat, nu-i de mirare că cel mai mic obstacol te dezechilibrează și te face să nu-ți mai simți valoarea.

Cu toții avem griji existențiale, numai că pentru unii ele se raportează la ziua de mâine și nu mai lasă loc și acelora care vizează viitorul și așa incert. Unii au atât de multe – inutilități – de pierdut și poartă grija unui întreg „imperiu” – de carton –, alții sunt mulțumiți că au mai trecut cu bine o zi. În realitate, și unii și alții au încetat să mai fie ființe umane pentru stăpânii puterii și au devenit simple aparate. Numai că unii – veșnic neîmpăcați cu ce au și ce sunt – se lasă angrenați în cursa nebunească, alții se mulțumesc cu strictul necesar și sunt recunoscători pentru reușita modestă. Și unii și alții sunt ținta unei fragilizări induse, numai că unii reușesc să iasă din competiție căliți, alții, tot mai debilitați. Trist este însă că tot mai mulți copii sunt privați de copilărie și dați în grija automatismului deprimant.

Unii încearcă să-și alunge tristețea cu ce le stă la îndemână, alții o exploatează pentru a-și spori veniturile. Austria are o populație de 9 milioane de locuitori, dintre care 1,53 milioane locuiesc singuri. Asta înseamnă o gospodărie din trei. Unii sunt siliți de împrejurări, alții nu-și doresc pe cineva alături și vor să-și păstreze intactă sfera privată. Își „protejează” intimitatea etalându-și secret după secret, pentru a beneficia de serviciile „socializării”. De serviciile acelora care vând și închiriază orice, inclusiv parteneri cu ora/ziua, mângâieri și conversații. Dacă așa ceva poate fi balsam pentru suflet sau doar o amăgire pasageră, precum cea conferită de antidepresive, e greu de spus. E regretabil că cei care dispun de un asemenea balsam îl comercializează, în loc să-l dăruiască. Fiecare încearcă să se ajute pe sine, nicidecum să sară „gratis” în sprijinul cuiva. Mulți s-ar angaja mai degrabă într-o croazieră în jurul lumii ca să scape de depresie, decât să bată la ușa vecinului, deși… efectele unei asemenea socializări i-ar surprinde pe toți.

Alții obișnuiesc să meargă la spovedanie, pentru a-și ușura conștiința, după care se întorc la ale lor, acumulează noi „păcate” și aleargă iarăși la… spovedanie. Se străduiesc să îmblânzească o divinitate externă pe care o cred în biserică sau în ceruri și, de fapt, acea divinitate sălășluiește în fiecare dintre ei. Singura instanță care-i poate condamna la și absolvi de povara de pe suflet se află în ei înșiși. În ei și în relațiile cu semenii. Apropo de relații: Oare e suficient să-ți vezi semenii pe sticlă și să fii la rândul tău la fel de transparent pentru ceilalți cum sunt ei pentru tine, ca să te vindeci? Nu și de boala singurătății. Ea pare să-și găsească vulnerabilii oriunde s-ar afla și oricât de „sociabili” s-ar declara a fi. Lumea virtuală e o lume paralelă, în care ființele umane nu au ce căuta. Faptul că frustrarea și sleirea de energie sunt direct proporționale cu timpul petrecut pe rețelele de „socializare” e un adevăr pe care îl cam intuiește fiecare, dar pe care puțini îl rostesc. Ce-i drept, rostirea adevărului nu e suficientă și nu aduce automat vindecarea de molima tristeții, dar ar fi un început.

Cât privește „responsabilii”, ei fac ce-au făcut întotdeauna: se spală pe mâini. Nu e suficient să pui omenirii în brațe o jucărie precum internetul, cu rețelele lui de socializare cu tot, și să pretinzi ca oamenii să devină mai sociabili. Fără să te mai preocupe consecințele, faptul că acele rețele au ajuns măcelării verbale, scene pe care se produc adevărate masacre, se împroșcă cu ură și se încing conflicte greu de stăpânit. Teritoriul unde comerțul ilicit și inuman înflorește. Unde sunt racolați copiii neglijați de ocrotitorii legali, care preferă să-i îngroape în cadouri și jucării care mai de care mai „inteligente” și să spere că vor fi absolviți astfel de obligația de a-și mai face datoria de părinte, de mentor, de prieten. Când speranța și dorința de cunoaștere nu mai ocupă locul morcovului și al biciului, ci propulsarea e preluată de roata de hamster și de insațietate, depresia e și ea pe aproape.

Se poate ca de caracterul individual să depindă predispoziția spre depresie și alte maladii ale sufletului. Dar acel caracter se formează în strânsă legătură cu ce i se oferă persoanei din mediu și de la anturaj, de la cei care ar trebui să se simtă responsabili pentru formarea tinerei generații. Dar și pentru acea responsabilitate se cere un caracter anume, or, e știut că… de unde nu e, nu prea are rost să ceri. Să revenim, așadar, la modelarea caracterelor, astfel încât să ne motiveze să facem ce-i corect și nu doar ce e (sau pare a fi) mai simplu. Să ne luăm viața în propriile mâini și să nu ne mai lăsăm transformați în „grupe vulnerabile”, ci în ființe puternice și cu un caracter solid. Fiindcă putem.