Badea Gheorghe era un om vârstnic, puțin la trup, cu gura strânsă pungă din lipsa danturii, veșnic zâmbind cu bunăvoință. Era iubit de tot satul, tocmai pentru că nimeni nu l-a auzit vreodată rostind o vorbă aspră, vreo înjurătură, vreun blestem. Câți ani avea nici el nu știa foarte sigur. Când era întrebat când s-a născut spunea cu seninătate: ”Pe vremea culesului.” Deși puterile îl cam lăsaseră, sărea să dea ajutor dacă vedea pe cineva că are nevoie. Venea adesea pe la primărie doar ca să dea binețe. Citiți tot articolul →

Când am devenit dascăl adevărat Era o elevă foarte silitoare și foarte cuminte. Provenea dintr-o familie modestă, dar era hotărâtă să devină medic, așa că se străduia din toate puterile ei, fără ore în particular, fără pretenții la îmbrăcăminte. Însă, după vacanța de vară s-a întors la școală mult schimbată. Stătea cuminte în bancă, dar gândurile ei erau departe. Am ascultat-o într-o oră și mi-a spus că nu s-a pregătit. Înțelegerea noastră era ca ora următoare să vină cu ambele lecții pregătite. Citiți tot articolul →

„Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, Domnul inginer sau Domnul profesor sau Domnul avocat”. – Neagu Djuvara- „ Era o vreme...” Să fii dascăl este șansa de a trăi, clipă de clipă, în prezența tinereții, a bucuriei, a optimismului și a lipsei grijilor de tot felul. Cel care alege această meserie din dragoste pentru copii, din dorința de a împărtăși și  altora din preaplinul luminii sufletului său, este unul dintre privilegiații sorții. Dascălii mei mi-au fost modele, iar respectul pentru această meserie nobilă mi-a fost transmisă atât de ei, cât și de tatăl meu care, înainte de toate, era un înțelept ce știa și aprecia valoarea vieții nu în acumulări materiale, ci în bucurii spirituale, prin care plinătatea traiului pe pământ este atinsă la cotele lui maxime. Citiți tot articolul →

Într-o seară, când toată familia era așezată la masă pentru cină, cineva a sunat la ușă. Am privit pe vizor și am văzut-o pe doamna care venea să încaseze taxele pentru Primărie. O știam destul de bine. Știam că este singură, că soțul ei murise într-un accident și ea crește cu greu doi copii. Știam că o perioadă rămăsese fără serviciu, pentru că marea întreprindere la care lucrase a fost „privatizată” , adică vândută pe nimic, iar cei peste șase mii de muncitori s-au lăcomit la salariile compensatorii, apoi au rămas să fluiere a pagubă, pentru că nimeni nu-i mai angaja. Citiți tot articolul →

Era zi frumoasă de vară, în care satele erau pustii. Doar în unele locuri, câte o femeie gătea de zor, ca să ducă mâncarea la câmp, unde se secera sau se lucra la fân. Căldura era dogoritoare, dar nu se plângea nimeni de ea, pentru că era vremea bună pentru astfel de lucrări. Pe drumul dintre sate un autoturism negru, cu număr mic, mergea cu viteză minimă, ca cei dinăuntru să vadă ritmul lucrului pe tarlalele ce mărgineau șoseaua. Au oprit la capătul satului, unde erau grajdurile pentru animalele CAP-ului și unde un grup de bărbați așteptau cu emoție sosirea autoturismului. Citiți tot articolul →