Liderii coaliției nu au ajuns la nicio concluzie după câteva ore de discuții. Negocierile continuă

În natură, paraziții își ocrotesc gazdele

Ajung la concluzia că dacă toată țara ar fi testată, peste 80% am putea fi declarați infectați cu acest coronavirus. Deși țara arde, lupta cea mare se dă pentru putere. Nu contează că mor oamenii pe capete,  de boală sau de foame, nu contează că mai mult de jumătate țara este formată din șomeri sau oameni fără ocupație fiind ieșiți din rândurile șomerilor deoarece ”s-a împlinit vremea”, nu contează că un număr alarmant de copii rămân analfabeți deoarece nu au mijloacele necesare pentru a tine pasul, măcar formal, cu cei ce beneficiază totuși de tehnologie, nu contează că investițiile sunt o batjocură, că pădurile sunt plecate în cele străinătăți, nimic nu contează din toate acestea și multe altele. Citiți tot articolul

Eu nu mai vreau să las minciuna să-și facă veacul prin bătătura sufletului meu

Am ajuns la concluzia că este foarte important să ai curajul să spui ce gândești, chiar dacă asta nu este pe placul celorlalți. La urma urmei, nu este foarte importantă împăcarea cu lumea, ci împăcarea cu propria conștiință. Nu o dată am fost contrazisă, chiar violent, deși am avut toate argumentele posibile, prin care mi-am putut susține punctul de vedere. Sigur că bunul simț m-a obligat de multe ori să tac, să abandonez, dar fiind copleșită de revoltă față de lașitatea mea, am îndurat nopți nedormite, arderi inutile. Citiți tot articolul

Trăim experimentul Avicenna. Lupul ne privește, noi murim de frică

Nu pot să mă racordez la problemele politice actuale deși năvălesc peste mine sfidând până și legea unității și luptei contrariilor, cu care am avut de furcă în anii studenției și pe care nu am prea înțeles-o niciodată. Nu pot să mă gândesc la alegerile despre care se vorbește atât, la lupta politică acerbă, în care cei care ne conduc se avântă cu disperarea celui care simte că ar putea să-și piardă din privilegii. Citiți tot articolul

Răcnetul Carpaților

Am asistat la un dialog dintre o doamnă din capitală, - să-i zic, asemenea lui Cațavencu, o doamnă „capitalistă”? - și un domn din Ardeal. Au trecut alegerile, se agită spiritele pe tema fraudei votului, de tot râsul Europei, la marginea căreia stăm din bunăvoința mai marilor UE, se aruncă găina moartă când în curtea unui partid, când în curtea unei alianțe… Alegătorii, asemenea cetățeanului turmentat , parcă sunt la biserică, deoarece se crucesc, bieții, când vorbesc unii, se închină când vorbesc alții, nu mai știu cu cine au votat, sau dacă cel cu care au votat îi reprezintă…Mai mare râsu’ și mai amar plânsu’… Deci iar ne întoarcem la „vocea patriotului naționale”, dom’ le! Citiți tot articolul

O oră – cel mai scurt mandat din istoria celor aleși vreodată într-un partid

Nașul nostru de cununie a fost un om minunat, un suflet cu adevărat nobil. După evenimentele din 89 s-a implicat în politică, fiind convins că toți oamenii de bine trebuie să pună umărul ca națiunea noastră să intre în rândul lumii. Așa a ajuns mare șef la PD, un partid despre care nu știam mai multe decât despre toate celelalte, care răsăriseră ca ciupercile după ploaie. Mi s-a propus, de mai multe, ori să mă înscriu într-un partid sau altul, dar, deși le promiteam tuturor, nu m-am înscris în niciunul. Citiți tot articolul

Joia verde

În săptămâna de dinainte de Rusalii, în ziua de joi, în sat este mare forfotă. La fiecare casă, gospodinele pregătesc fel de fel de bunătăți, pentru că le vin copiii acasă de peste tot din lume. Din bătrâni, se spune că în ziua de joia verde niciodată nu plouă, ci este o zi frumoasă, ca însăși înălțarea Domnului. Seninul cerului este străbătut de razele aurii și jucăușe ale soarelui, bobocii florilor plesnesc în floare, câmpul e verde, de un verde strălucitor încât îți ia ochii. Tot universul se pregătește de marea sărbătoare. Citiți tot articolul

O viață – viața mea | Dilemele lui badea Gheorghe, care s-a născut pe vremea culesului

Badea Gheorghe era un om vârstnic, puțin la trup, cu gura strânsă pungă din lipsa danturii, veșnic zâmbind cu bunăvoință. Era iubit de tot satul, tocmai pentru că nimeni nu l-a auzit vreodată rostind o vorbă aspră, vreo înjurătură, vreun blestem. Câți ani avea nici el nu știa foarte sigur. Când era întrebat când s-a născut spunea cu seninătate: ”Pe vremea culesului.” Deși puterile îl cam lăsaseră, sărea să dea ajutor dacă vedea pe cineva că are nevoie. Venea adesea pe la primărie doar ca să dea binețe. Citiți tot articolul

O viață – viața mea | Am învățat că nu vei fi niciodată dascăl, dacă nu poți zidi punți între inima ta și inimile elevilor tăi

Când am devenit dascăl adevărat Era o elevă foarte silitoare și foarte cuminte. Provenea dintr-o familie modestă, dar era hotărâtă să devină medic, așa că se străduia din toate puterile ei, fără ore în particular, fără pretenții la îmbrăcăminte. Însă, după vacanța de vară s-a întors la școală mult schimbată. Stătea cuminte în bancă, dar gândurile ei erau departe. Am ascultat-o într-o oră și mi-a spus că nu s-a pregătit. Înțelegerea noastră era ca ora următoare să vină cu ambele lecții pregătite. Citiți tot articolul

Democrația școlerilor

„Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, Domnul inginer sau Domnul profesor sau Domnul avocat”. – Neagu Djuvara- „ Era o vreme...” Să fii dascăl este șansa de a trăi, clipă de clipă, în prezența tinereții, a bucuriei, a optimismului și a lipsei grijilor de tot felul. Cel care alege această meserie din dragoste pentru copii, din dorința de a împărtăși și  altora din preaplinul luminii sufletului său, este unul dintre privilegiații sorții. Dascălii mei mi-au fost modele, iar respectul pentru această meserie nobilă mi-a fost transmisă atât de ei, cât și de tatăl meu care, înainte de toate, era un înțelept ce știa și aprecia valoarea vieții nu în acumulări materiale, ci în bucurii spirituale, prin care plinătatea traiului pe pământ este atinsă la cotele lui maxime. Citiți tot articolul

O viață – viața mea | Toate întâmplările se petreceau seara

Într-o seară, când toată familia era așezată la masă pentru cină, cineva a sunat la ușă. Am privit pe vizor și am văzut-o pe doamna care venea să încaseze taxele pentru Primărie. O știam destul de bine. Știam că este singură, că soțul ei murise într-un accident și ea crește cu greu doi copii. Știam că o perioadă rămăsese fără serviciu, pentru că marea întreprindere la care lucrase a fost „privatizată” , adică vândută pe nimic, iar cei peste șase mii de muncitori s-au lăcomit la salariile compensatorii, apoi au rămas să fluiere a pagubă, pentru că nimeni nu-i mai angaja. Citiți tot articolul

Așa s-a ctitorit o biserică

Era zi frumoasă de vară, în care satele erau pustii. Doar în unele locuri, câte o femeie gătea de zor, ca să ducă mâncarea la câmp, unde se secera sau se lucra la fân. Căldura era dogoritoare, dar nu se plângea nimeni de ea, pentru că era vremea bună pentru astfel de lucrări. Pe drumul dintre sate un autoturism negru, cu număr mic, mergea cu viteză minimă, ca cei dinăuntru să vadă ritmul lucrului pe tarlalele ce mărgineau șoseaua. Au oprit la capătul satului, unde erau grajdurile pentru animalele CAP-ului și unde un grup de bărbați așteptau cu emoție sosirea autoturismului. Citiți tot articolul
1 2