Două păduri cunosc bine copiii din sat — cea de pe dealul cimitirului, zisă și Pădurea salcâmilor, și cea dinspre munte, numită a Covaciului sau Pădurea lui Kovacs.
Primăvara, după ce frunzăria de prin șanțuri nu mai mustește sub zăpadă și pământului îi mijesc, ici colo, fire de iarbă, dintr-o dată drumul spre păduri e parcă mai luminat, mai îmbietor.
Spre pădurea Covaciului a pornit într-un ceas al dimineții Zeicu, sperând să-l găsească pe Chiflă în stare bună sau măcar mulțumitoare. Era oricum hotărât să plece de-acasă, deoarece o discuție interesantă cu Suzi, în intervalul orar destinat mulsului, era de neconceput. Cum să stea ei la palavre cu Raveca de față? Și cum să fie ea, madama de Pinzgau, numai ochi și urechi la relatările lui, stând cu coada blocată? Păi da, fiindcă la capătul nevorbitor al lui Suzi, Raveca nu pornea mulsul, până nu-i prindea mândra coadă cu ditamai clama. Zeicu nu-i mai zise ”no, servus”, ca de obicei, în schimb lătră de două ori ceea ce însemna ”lipsesc două ore și revin”.
Raveca, nădușită, cu năframa coborâtă pe frunte, ținându-se de șale venea dinspre șură. Fhiiiu.. șuieră ea ușurel și lăsă vadra cu lapte pe romburile de ciment din fața casei. Prin fereastra deschisă a bucătăriei venea abur cu miros de cicoare.
— Di ce n-ai fert cafia? Ce-ț veni să hierbi Enrilo?
— Ai vre tu sa bei un Enrilo, da nu să mai fabrică. Ăsta-i înlocuitor beljian, l-o adus Vetuța de la oraș acu-i luna. Și am zâs că trăbă să videm cum îi, dacă samănă cu cicoarea aia de-o beam noi înainte să te faci tu vătmăniță.
Remus știa unde-i cafeaua boabe, aveau și râșniță, știa și faptul că nevestei de mult nu-i mai plăcea cicoarea, dar un alt motiv mai bun de-a o zgândări nu găsise. Îi turnă cu mare grijă în ceașcă „aroma dimineților de odinioară”(credea el), adăugând și un cub de zahar.
— Dacă vrei să fie mai dulce, uite-aci zaharnița, zise Remus ciupind-o de obraz și zâmbind șăgalnic.
Îmbunată, dar nu foarte, Raveca se așeză la masă, aduse ceașca în dreptul ei și, netezind colțurile tocite ale mușamalei, spuse:
— Ce altă nărozie ai mai făcut, domnu soț? Că pre te porți frumos cu doamnă-ta, adică cu mine. Da, bagsamă că de faptu, mă provoci, nu mă alinț, așa cum s-ar crede. Că dacă chiar voiai să mă aștepți sincer, da sincer, nu așa de badjocură, îmi făcea, fir-ar ea sa fie, o cafă și nu poșirca asta!
— Ai ce-m place când te nervezi! Areți așa de faină și de tânără de numa! Hai, be în pic de cicoare beljiană că nu mori.
— Lasă-mă în pace cu glumile tale di doi lei. Mai bine spune-mi dacă îi curat bidonu de dus lapthile.
— Îi curat.
Televizorul era închis. Vetuța era la oraș la policlinică.
— Auzi tu Ravecă, atunci când îi liniște în bucătărie, așe-m place de tare!
— Ie, așe-i! Poți s-auzi, cloțele pân curte, auzi dacă întră careva pă poartă, auzi pompa di la cișmea. Ai dreptate, îi faină liniștea asta fără televizor.
— Cum am ajuns noi să suportăm mizeria asta care ne mâncă zâlele și nopțile?
— Nu-i chiar mizerie. Numa de câțiva ani încoace îți vine să dai cu el în Murăș. Ai uitat ce faine nunți am petrecut? Ce frumos cânta Felician Fărcașu? S-auza la tăte difuzoarele.
— N-o lăsa ca să mai tacă, vine altul și ți-o ia! Hopa-țupa, uite așa! Și apoi țuc-o, n-o lăsa! Ița-ița țarina!
— Pă valea Ampoiului! Nu? Parcă ăsta era? Îl șciu p-ăsta!
— Lucreți Ciobanu, Grozuță …și Felician ăsta al teu! L-am văzut.
— Une l-ai văzut? Tăț erau pă plăci, mă bolândule! Nu meream noi la nașu să ascultăm la patefon? Sau la popa Sterea, că fiu-so avea și el patefon. Și niși care din ăștia nu mai trăiescu. Și niși care, nu mai cântă ca ei! S-o gătat timpu lor!
— N-or fost numa pă plăci, or fost și la teveu, câțva ani.
— Când? Când era Vetuța pă clasa tria sau a patra? Nu cred. Sau nu mai șciu. În șeptezăci, șeptezăci și unu, poate. Lasă-mă, tu Remuse, că așa știi să învârț omu după ce-ț umbla țâie pân cap, că trăbă să șăd să judec on pic.
— La ce țâgla cășii să judeci?
— Ca să-m aduc aminte ce-am vrut să-ț spun.
Raveca, netezind iarăși mușamaua, își privește brațele arse de soare. Au culoare doar până la suflecătura mânecilor.
— Ui ce albe-s mânurile mele mai sus de mâneci! De când n-am fost noi la nămol măi Remuse?
— Care „noi”? Numa tu cu Uța fusărăți la Vasile Roaită, de două ori.
— Nu-i mai zâce așa, amu-i zâce Euforie.
— Care? că-s doauă. Euforia de Nord ș..p-ormă heia de Sud. Voi la care aț fost?
— Mai știe heca, nu mai șciu. La Vasile Roaită. De unde ț-am adus suvenir o cutie faină tare! Era tătă bătută-n scoici, bună să-ț pui țâgările în ea. Da tu, ca un mișăl, ai făcut-o cadou la asistenta de la dispensar.
— Cum era să mă duc la dispensar cu falca umflată șî cu mâna-n jăb? Erau gratis tăte hele — consultațîia, anostezia, estracțea. Cum să nu-i duc oarece? Că de flori era sătulă, biata ce femeie. Tăt cabinetu era plin de zambile și de cocoșei. Era primăvara lu șaizăci și optu.
— Țân minte. După Paști te-o pălit abcesu… Am zâs să pui sare caldă, să te clătărești cu țuică.. Dijaba.. Tăt ț-o crescut falca cât on bec de-o sută.
Raveca se ridică de la masă. Cu mâinile în buzunarul mare, împărțit al șorțului, zise solemn:
— Dacă zâci că-i curat bidonu de lapthe, ie-te și te du să-i duci două litre la doamna Țăndău. I-am promis că la două săptămâni îi ducem.
— Faină casă or făcut a lu Țăndău!
— Ie. Țăndău ăl bătrân, advocatu, cu tăte că ședea la oraș, își făcusă casă și aci, în Salcâmu. Aveau și orece pământ și livadă cu meri. Veneau mai mult vara, el cu doamnă-sa și băiatu. După ce-o murit Țăndău ăl bătrân, casa o renovat-o fiu-so, care stă la oraș. Numa mumă-sa, nevastă-sa și cu fetița, stau aci. O ales locu mai la deal de uliță, așa o gândit advocatu, să nu fie la ciar la drum.
Iacă o căsuță pă on deluț. Îi mai aproape de Pădurea Covaciului decât de noi.
— Da di ce stă Țăndău hăl tânăr la oraș și pe fimei le-o lăsat sângure aci?
— Să nu cumva să deschiz vo discuție cu ele! Leși lapthile și tuleo, fără conversațâie, m-ai auzât?
— Trăbă să iau ceva bani din urmă?
— Nu. Au abonament.
— Cum așa? Nu-nțăleg.
— Abonament, cum auzi.
— Da ce, Suzi îi ICIL?
Raveca nu avea timp de explicații. Nu trebuia Remus să știe că doamna Țăndău are mașină de cusut Singer și că acolo își mai face Vetuța câte o bluză cu pense. În schimbul unor mici ajustări, femeile — dornice să fie în pas cu moda — au convenit ca plata să fie adusă cu bidonul de doi litri..
După ce turnă laptele în bidonul emailat, Raveca îl șterse ”să nu fie lăcărit” și îi puse capacul.
— No, mei cu bine dragule, și să știi că din clipa asta mă uit la vecăr*.
*ceas
Celelalte episoade le puteți găsi aici:
Lasă un răspuns