MOTTO: „Ea (valabil și pentru el - n.m.) călătorește acum pentru a-și umple singurătatea cu peisaje” - Vintilă Horia, Jurnalul unui țăran de la Dunăre Numai că peisajele frumoase ar aparține, cică, sufletelor urâte[1], se căznește să ne lămurească fals scriitorul exilat demult din România, în pofida protestelor mele vehemente. În fine, las sfada pe altă dată, la ce bun să ne ciorovăim în anotimpul vacanței estivale? Așadar, revin la Skiathos, după aproape zece ani, și observ dezolat că lumea s-a transformat radical, meschin de-a dreptul. Au apărut măștile și fricile pandemice, însă au cam dispărut oamenii. Citiți tot articolul →

MOTO: „Omenirea e ca un înotător de fond care din când în când scoate capul din apă și respiră, ca să poată înota mai departe.” - Vintilă Horia. Ce e mai departe nimeni nu îndrăznește să ne lămurească, însă uriașul animal vârât cu de-a sila în apă se zbate să supraviețuiască, vânat și vânător deopotrivă. Se mișcă alandala de colo-colo, într-o sisifăreală fără sfârșit și fără speranță, doar-doar o scăpa teafăr din capcana acvatică. Acum e hăituit și lovit cu harponul azvârlit din pântecul unui liliac zburător cuibărit în China, chipurile... De n-ar fi îndeajuns năpasta ciudatului virus, interesele politico-militaro-financiare transatlantice au încins vâlvătaia zaverei în Europa de Est, terenul tuturor experimentelor încercate de-a lungul istoriei atât de vitrege în mult obidita regiune. Citiți tot articolul →

Mă trezesc înainte de revărsarea zorilor. Deschid televizorul, uneori singurătatea devine insuportabilă și orice nepoftit ți se năzare că-i un musafir agreabil. Chiar și cei de peste Ocean, prinși într-o campanie electorală cu surle și trâmbițe. Convenția Democrată și-a desemnat candidatul, la capătul unei fanfaronade grețoase, semn că Philip Roth nu s-a înșelat când a scris că „spectacolul grotesc ce urma să invadeze lumea anglofonă nu va fi o extensie a coşmarului represiv totalitar est-european, ci proliferarea farsei occidentale a stupidităţii mediatice şi a mercantilismului cinic-filistinismul tipic american scăpat din frâu. Citiți tot articolul →

MOTTO: „Istoria nu e nici logică, nici frumoasă și cu atât mai puțin morală. Decât, poate, pentru cel care o citește ca pe o poveste de demult.” - Annie Bentoiu 23 August, la Turnu Măgurele... Se umplea strada mare a oraşului. Lumea toată ieşea la paradă, cu steaguri şi lozinci. Ori cu tablourile comuniştilor de frunte ai naţiei. De câteva ori am defilat şi eu, cu echipa de fotbal. Treceam prin faţa tribunei şi salutam căpeteniile locale ale partidului cel bun şi darnic. Pe urmă, oamenii mergeau la mici şi bere, grădina de vară răsuna de veselie, ca şi hanul de la intrarea în urbe. Un soi de fericire lumina ziua aceea providențială, în care, ne spuneau propagandiştii vremii, românii întorseseră armele şi săvârşiseră o insurecţie armată de mai mare dragul. Sărbătoream, vasăzică, o trădare, dar cine se încurca în amănunte de felul acesta ? Citiți tot articolul →

Era o toamnă mierie atunci, în 1983, primul meu an de studenție. Monumentalul palat al facultății, finalizat în 1936, îmi părea sanctuarul însuși, locul divin pe care destinul mi-l rezervase într-un exces de generozitate. Mă uitam cu sfiiciune la chipurile severe ale celor cinci corifei ai Dreptului înveșniciți în marmoră la intrarea principală. Licurg, Solon, Cicerone, Paninian și Justinian, ei urmau să-mi călăuzească zborul universitar. Doamne, ce companie! Numai că nu-i deloc simplu să-ți deschizi aripile și să plutești deasupra orizontului. E nevoie de curaj, înainte de orice, iar, apoi, de un instructor priceput. Citiți tot articolul →

Gândurile îmi aleargă „încoace și-ncolo ca o pisică sălbatică”[1] în dimineața aceasta toropitoare de vară. Mă căznesc să le îmblânzesc, să le așez cumva, însă ele se zbat strașnic, nu-i chip să le potolesc. În cele din urmă, de la atâta încurare, se opresc în loc, istovite și blânde. Le mângâi pe creștet și le adorm în culcușul de celuloză alburie, mânat de o pornire venită brusc dintr-un trecut încă viu, poate prea viu...  Așteptasem cu o nerăbdare fremătătoare primăvara aceea din 1992, dar nu știu să vă spun și pricina sâcâitoarei frenezii. Se scurseseră doi ani de când mă mutasem în București și deja profesia mă absorbise cum puțini sunt capabili să-și mai închipuie azi. Eram procuror criminalist și în martie fusesem planificat de serviciu la omoruri în trei zile, ca de obicei, așadar nimic schimbat. Numai că de data asta destinul urma să mă împingă brutal în furcile unor cazuri cu totul și cu totul speciale. Citiți tot articolul →

„Pentru Vasiliqia, Albania era ușor accesibilă, cu câmpiile și colinele ei încremenite de ger, cu loviturile de maiuri, dis-de-dimineață, în putineiul în care se bătea laptele, cu țesutul nesfârșit al pânzelor de zestre, cu ulița bisericii scăldată-n soare și cu cucul, căruia aici i se spune piază rea.”[1] Pun un semn la pagina asta din cartea lui Ismail Kadare și mă retrag înlăuntru-mi. Ce aproape îmi este de suflet, deodată, Albania, țara la care am privit, de când mă știu, cu superioritate nătângă, cu un amestec de dispreț și compasiune. Mi-o imaginez ca pe o soră mai mică a României, a României Islazului meu de odinioară... Da, fiindcă și la noi unele femei se numeau Vasilca sau Vasilica, iar câmpiile și colinele - domoale, desigur - se întindeau cât cuprindeai cu ochii... Citiți tot articolul →

În urmă cu o jumătate de secol, România fotbalistică se reîmpârțise iarăși în trei istorice și seducătoare provincii. Și ca-ntotdeauna, chibiții, câtă frunză și iarbă, își proclamaseră voievozii: Dobrin, Dumitrache și Oblemenco. Ei erau domnitori peste sufletele complicate, năbădăioase și nestatornice ale microbiștilor grupați pe criterii de naturel, nicidecum științifice. Eu mi-l alesesem stăpân pe „Mopsu'” și lui îi aduceam zi de zi ofranda pasiunii mele inocente și răvășitoare. Numai că Islazul (prima localitate după ce treci Oltul în... „eterna Terra Nova”), acolo unde locuiau bunicii materni și unde s-a întâmplat să descopăr paradisul copilăriei, îl adula pe Nelu, „acest munte de blândețe și de iubire.“ Citiți tot articolul →

Catastrofa aeronautică de la Balotești, din 31 martie 1995, ne prinsese complet nepregătiți, uman și tehnic. Ca procuror, nu fusesem niciodată pregătit pentru o astfel de situație, cercetarea la fața locului presupunând particularități deosebite. Cât despre nevolnicia tehnică și materială de atunci nici n-are rost să mai consum cerneala... Noroc că Eugen Vasiliu, șef al Secției de urmărire penală și criminalistică de la Parchetul General, avusese în trecut o cauză similară și m-a îndrumat, altminteri... În fine, știu însă că fără ajutorul echipei de specialiști belgieni sosită chiar de-a doua zi la București, identificarea victimelor ar fi fost un fiasco răsunător. Citiți tot articolul →

În 1938, Maria Tănase îl cunoștea pe Maurice Nègre la restaurantul Neptun din Piața Buzești și cei doi vor începe o poveste de dragoste furtunoasă. Dar nu despre idila lor vreau să scriu, a făcut-o cu migală și talent Stejărel Olaru, ci despre afacerea judiciară a francezului, condamnat la București pentru spionaj în favoarea unei puteri străine. După câteva luni de recluziune, deținutul a fost pus în libertate și trimis acasă, jocurile de culise dezvăluite prin documentele oficiale ale vremii fiind o mărturie a stării justiției noastre de atunci și de-a pururi. Căci, „în realitate, eliberarea lui Nègre s-a realizat datorită eforturilor constante ale lui Jacques Truelle, ministrul plenipotențiar al Franței la București, care a știut cum să implice în acest joc diplomatic guvernul de la Vichy. Citiți tot articolul →

Colind indecis de colo-colo, nu prea îmi găsesc locul în rânduielile ce s-au schimbat atât de rapid, de radical, atât de fără noimă... Rătăcesc printre cioturi de amintiri lucitoare și printre balizele restrictive ale unei realități deloc agreabile. Și, involuntar, îmi șoptesc împăcat cu un destin de care nu-i chip să scap: „Lumea de acum nu mai era cea de altădată. Apunea. Şi era în ordinea lucrurilor ca, o oră înaintea apusului, văile să aibă dreptate faţă de munţi, tinerii faţă de bătrâni, nerozii faţă de cei cu judecată.”[1] Ehe, și cum mai asfințește soarele vârstelor, și cum se mai înmulțesc nătărăii... Citiți tot articolul →

Cineva îmi recomandă cu un entuziasm bine strunit cartea lui Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000. Cândva, în urmă cu vreo cincisprezece ani, am citit Intelectualii, așa că englezul nu-mi e un necunoscut. Volumul, apărut la noi pentru prima oară prin 1992, mă inhibă, are sute de pagini. Încep urcușul mușuroiului de cuvinte legate în celuloză și perspectiva ce mi se deschide mă amețește pur și simplu. Savurez cu încântare micul tratat de istorie trudit de consilierul de odinioară al „Doamnei de fier” a Angliei, sintagmă inventată de ciracii lui Brejnev! Britanicul ne lesnicește înțelegerea marilor evenimente ale planetei cu un firesc captivant și totul curge lin, fascinant. Sigur, mă prefac că nu bag în seamă omisiunea menționării uriașului număr de victime ale colonialismului european și american în Africa, Asia și aiurea, îndeosebi ale crudului rege belgian Leopold (câteva milioane de congolezi în statisticile niciodată negate...) Citiți tot articolul →

MOTTO: „Ce frumoasă-i omenirea, minunată lume nouă...” - William Shakespeare, Furtuna America și-a condus în genunchi ultimul ei erou. Un „penal” sinistru, în limbajul drag al „haștagiștilor” de pe Dâmbovița și Potomac. Comparat cu Luther King și cu nu mai știu cine, interlopul din Minneapolis a devenit simbolul luptei antirasiste, deși afroamericanii se bucură de aceleași drepturi ca și semenii lor de alte culori epidermice. De la Joe Biden și până la decrepitul homeless, americanii, ahtiați după orice formă de spectacol, au vărsat șiroaie de lacrimi, au pupat noile moaște și au cadorisit-o cu sume colosale pe văduva îndurerată din rațiuni superioare de marketing militant-politic. Citiți tot articolul →

E cinci dimineața aici, la Rătez. Plouă mărunt și molcom, o stropeală binecuvântată peste „ținutul acesta imposibil de frumos.”[1] Stau pe prispă și tăifăsuiesc cu o tufă înflorită de „Mâna Maicii Domnului”. Cuvintele ei sunt parfumate și plutesc în aerul înmiresmat ca niște aripi de fluturi invizibili. Mi se plânge că oamenii s-au rărit și că-i lipsește mângâierea lor tandră. O ascult în vacarmul serafic al păsăretului trezit de cu zori. Mierlele, pițigoii, privighetorile și cucii s-au pornit să aprindă dimineața cu triluri melodioase care mai de care. Citiți tot articolul →

Ușor-ușor, autoritățile ne restituie viața furată pe motiv de pandemie. Dar nu dintr-odată, ci pe felii, să nu cumva să ne alegem cu vreo indigestie, să nu ni se aplece de atâta normalitate! În lunga și insuportabila stare de izolare, deși mă desparte doar o stradă de Catedrala Mântuirii Neamului, l-am boscorodit întruna pe Cel de Sus. I-am tot cerut socoteală, pentru că și-a abandonat fiii, cu suspectă nepăsare, în ghearele cinicilor păpușari planetari, că a pactizat iarăși cu mesagerii răului. Citiți tot articolul →

Motto: „Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” - Franz Kafka, Metamorfoza Știam cu toții că președintele haștagiștilor „se numără printre oamenii aceia cu inimă rece la care și surâsul seamănă cu o sticlire de gheață” Citiți tot articolul →