Petrarca, logodnica lui Dante…

Terminând eu liceul în anul 1964 firește că s-a discutat în consiliul de familie la ce facultate să dau admiterea. Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi dus ață la Conservator, fiind pasionat de jazz și luând, după cum v-am mai povestit, lecții de pian, la Caracal, urbea mea natală, cu doamna Sofia Dinu, care îl avusese elev și pe Radu Șerban, eminentul compositor și autor, printre atâtea altele, al șlagărului „Prieten drag”. Mama, însă, nu vroia să audă în ruptul capului, iar tata, deși mi-a ținut partea cât mi-a ținut-o, până la urmă a cedat. Și așa am ajuns să dau admiterea la filologie… unde am picat cu brio! De aici marea drama în familie, acum adică să vin eu, la Caracal, cu coada între picioare?! Norocul a venit, însă, de la nașul de cununie al părinților mei și nașul meu de la botez, Petrică Niculescu, binecuvântată fie-i amintirea, fost secretar general al Universității, acum pensionar, dar cu multe relații în mediul universitar. Și, pentru că eram în anul 1964, an al faimoasei Declarații din Aprilie, prin care România și-a confirmat statutul de „aliat rebel” în CAER și în Tratatul de la Varșovia, iar la facultatea de limbă rusă nu se prea mai înghesiuiau clienții, s-a găsit și soluția. Am fost înscris fără concurs în anul I. Veste care l-a îngrozit atât de tare pe fostul meu profesor de limba rusă din liceu, Iurii Ivanenco, încât a spus în gura mare că nu a crezut vreodată ca Dumnezeu să tolereze așa o nedreptate. Adică să trăiască ziua în care eu, Șerban Cionoff, să devin student la limba rusă. Cu atât mai abitir cu cât noi, promoția 1964, am fost ultima care la examenul de bacalaureat - pardon: de maturitate - am avut limba rusă ca probă obligatorie la oral. Citiți tot articolul →

Nu am știință dacă în lumea noastră culturală a ajuns vestea că acum câteva zile s-a stins din viață, în Franța, esteticianul N. Tertulian. Ce-i drept, el părăsise țara cu mai bine de trei decenii în urmă, dar numele său nu poate să lipsească din orice istorie corectă și sinceră a literaturii române contemporane. Nu contest, se vor ivi,numaidecât, fervenții susținători și propagandiști ai ideologiei „vidului cultural’’ din răstimpul 1948-1989 și care îmi vor cita – desigur, ca un argument acuzativ-cartea lui N.Tertulian despre „Eugen Lovinescu sau contradicțiile estetismului’’. Carte, indiscutabil depășită și nedreaptă, gândită și scrisă sub însemnele realismului socialist și al artei ca instrument al luptei de clasă. După cum aș putea, la rândul meu, să le dau replică citând mai multe titluri din bibliografiile unor autori pe care, ei înșiși, le-ar dori îngropate și uitate. Dar nu despre asta vreau să discutăm acum, ci despre un estetician și teoretician al artei care are un merit mare și incontestabil în promovarea dialogului cultural și ideologic de la jumătatea veacului trecut , perioada unei relative dar reale deschideri. Lui N. Tertulian i se datorează substanțiale exegeze ale operelor lui Hebert Marcuse, Benedetto Croce, Georg Lukacs, Teilhard de Chardin și ale altor gânditori de excepție din veacul trecut. L-am cunoscut, pe N. Tertulian prin anul 1967, atunci când, student la filozofie fiind, mi-am luat inima în dinți și l-am căutat la redacția revistei „Viața Românească’’. Revistă în care îi citisem mai multe texte care m-au atras și m-au stimulat prin ținuta lor ca și prin referirile la teme fierbinți, definitorii, ale culturii și ideologiei Occidentale a perioadei. Citiți tot articolul →

Despre Nenea Sile, mereu, numai cu drag

Am încercat și voi încerca să evoc în acest colț de pagină personalități și întâmplări despre care cred că le pot readuce în atenția cititorilor sub emblematica sintagmă „memorabile”. Nu ascund că este vorba despre o grilă de apreciere selectivă, iar unele personaje sau evocări ar putea fi contestate sau refuzate de către cineva pentru motive asupra cărora nu am dreptul decât să emit supoziția că sunt numai și numai de bună credință. La rândul meu, am încredere că și ceea ce am ales să evoc aici va fi înțeles și apreciat cu aceeași monedă. Astăzi, de pildă, am ales să scriu câteva emoționate rânduri despre un Om și un Artist de excepție: compozitorul și dirijorul Sile Dinicu. Lucru oarecum surprinzător atâta vreme ce prietenii mei din presă și, mai nou, din social media mă cunosc doar ca jurnalist și comentator al unor evenimente politice și culturale. Cu toate acestea, o asemenea derogare își are motivele sale pe care îmi permit să le explic înainte de a scrie ceea ce am simțit nevoia să scriu de data asta. Trebuie, așadar, să spun că, acum mai bine de cinci decenii și jumătate, elev de liceu fiind, la Caracal, luam lecții de pian. Și nu cu oricine, ci cu doamna Sofia Dinu, soția singurului general (în rezervă) al urbei, Grigore Dinu, dar mai ales fosta profesoară a compozitorului Radu Șerban. Pe care am avut mare bucurie și deosebita onoare să îl cunosc, devenind, cu timpul, prieten apropiat cu fiul său, poetul și eseistul Radu R. Șerban, cel care își luase pseudonimul Gheorghe Vâlcu. Se anunța, pe atunci, la începutul anilor '60, un promițător climat de deschidere culturală și politică, al cărei punct culminant a fost atins în perioada 1965-1971 , deschidere relativă dar reală care nu avea cum să nu se regăsească și în viața spirituală a urbei mele natale. Citiți tot articolul →

Cum a rămas Garufa Florăreasa cu un pol minus în gestiune

O lege nescrisă și, tocmai de aceea, imbatabilă, a cafenelei „Tosca’’ prevedea aceea că orice membru activ al confreriei venea încă de la primele ore de program, adică pe la 8 și ceva dimineață, își comanda cafeaua și coniacul aferent, după care aștepta să apară un binevoitor care să îl ajute la descărcarea de gestiune. Aici, la București, le ziceam, unor asemenea oameni cu baierele pungii deschise, binevoitori, dar, peste câțiva ani, jurnalist cu acte în regulă fiind, am aflat că la Timișoara li se spunea mai frumos:donatori. Prin excelență, acela care, în acea vreme romantică a studenției noastre, anii 1965-1971, s-a remarcat ca fiind un brav și statornic practicant al acestei îndeletniciri, a fost George Țărnea, neîntrecutul baladist, romanticul împătimit și fratele meu de bohemă. Care, la orele 8 fix trecute se înființa la masa de lucru din cafine, își comanda cafeaua, coniacul și citronada, după care se apuca de scris. Și, cum există un geniu protector al … toscanezilor, nu se putea ca nota de consumație să nu fie achitată. Dacă nu pe loc, oricum, în termeni rezonabili, adică atunci când luam banii de la revistele la care începusem să colaborăm câțiva dintre cadrele de nădejde al cafe-barului „Tosca”. Puteau,însă,să existe și zile mai puțin norocoase și atunci nu ne rămânea decât să contăm pe înțelegerea frumoaselor ospătărițe - Any mică și Any mare, Silvia și Ica, ca și a celor doi responsabili ai unității, nenea Beca și nenea Papari. Citiți tot articolul →

Zamfira, bomba sexy a întrecerii uteciste!

Se înşală amarnic aceia care cred că ,,bombele’’ au erupt în presa noastră după 1990! În realitate, ele s-au aflat la mare preţ şi înainte, numai că sensul termenilor era, oarecum, altul. Îmi aminesc şi azi, cu vie emoţie, aceste turburătoare versuri din repertoriul unei brigăzi artistice de agitaţie: „A inundat hambarul,/Talazul rodniciei,/Ţăranul fredonează/«Cântarea României».” Că, în goana după „subiecte-bombă”, care să rupă grua târgului şi să facă să curgă şiroaie de poncife lăcrimoase, ambiţioşii reporteri-pistol se puteau trezi pe cap cu nişte capcane fâsâite, a aflat-o, pe cont propriu, un coleg din redacţia „Scânteii tineretului”. Întors din deplasare, ne-a aruncat triumfător: „Am un subiect-bombă. Praf v-am făcut! Primă îmi dă Conu'Alecu!” (Conu' Alecu fiind poetul A.I.Zăinescu, redactor şef-adjunct al ziarului, om inteligent şi cu umor subţire.) Văzând câte priviri pline de invidie (bineînţeles, colegială!) cată spre el, ambiţiosul june bombardier ne-a dezăluit în ce constă marea-i găselniţă. Găselniță inspirată din aplicarea prevederilor unui decret prezidenţial prin care tinerii delicvenţi urmau să fie puşi în libertate şi angajaţi în producţie, sarcina re-educării lor revenind organizaţiilor UTC. Aşadar, la filatura de bumbac din oraşul X a venit un asemenea tânăr, care, în ciuda eforturilor educative ale organizaţiei UTC, nu se prea omora cu munca, ceea ce, evident, ridica probleme pe linia muncii politico-educative. Azi așa, mâine așa, până când, într-o zi norocoasă, o colegă din secţia de producţie s-a adresat secretarei UTC pe întreprindere: „Zamfira, nu ai vrea ca, în pauza de masă, să interpretezi, din fluier şi solo voce, melodia cu care te vei prezenta la faza interjudeţeană a Festivalului Naţional „Cântarea României?” Citiți tot articolul →

Multe și felurite au mai fost, la vremea lor, acela bube la dosarul de cadre pentru care, oricât de bun ai fi fost în meseria ta, nu puteai face un pas înainte în ierarhiile administrației și ale politichiei. Asta dacă, bineînțeles, trecusei de primele furci caudine ale pepinierei de cadre! Lucrurile se complicau, încă, mai abitir atunci când era vorba despre cadrele considerate a fi de nădejde și care, dintr-un motiv sau altul, nu menționaseră, în mod expres, la dosarul lor de cadre, cum că aveau rude în străinătate. Cam așa a fost să fie și cu tovarășul Veniamin, un tânăr și zelos activist al unui comitet județean UTC,căruia i s-a descoperit-mai corect spus:i s-a inventat!- cum că ar avea rude tocmai în Statele Unite, motiv pentru care și-ar fi și schimbat numele de familie. Mă aflam, așadar, ca redactor la „Scânteia tineretului”, într-un colectiv de îndrumare și control al CC al UTC care își desfășura activitatea într-un județ al Moldovei. Colectiv condus de secretarul cu propaganda, presa și cultura al „CC-ului mic” (așa cum se zicea în folclorul oral al vremii), tânăr universitar care nu prea le avea cu canoanele și cu dogmele de resort, dar care, cu sau fără voia lui, trebuia să le facă față. Recunosc, gazdele noastre, cadrele și activul de bază de la organizația județeană a UTC, se străduiau să arate că își fac treaba ca la carte (sau ca la… statut!), dar, așa cum se întâmpla și atunci și ca și acuma, unii făceau exces de zel și chiar de servilism. Ceea ce, între noi fie vorba, nu prea ne era pe plac celor din colectivul de îndrumare și control. Unde mai pui că unui anumit activist, șeful sectorului cultură de la județeana UTC, i se cășunase să îl perie cu predilecție pe Pișta, colegul și prietenul nostru Ștefan Goțela. Citiți tot articolul →

Mire pentru o zi

„Dans le cafe voisins Nous etions quelques-uns Qui attentiondions la gloire” (Charle Aznavour - „La boheme”)

A fost, prin toamna lui 1967, în mare vogă printre noi, „senatorii de drept” ai cafenelei „Tosca”, poema lui George Ţărnea „Elegia jocurilor”. (O versiune, uşor modificată faţă de cea originală, a fost tipărită într-un volum al inefabilului baladist multe prea repede plecat dintre noi.) Fireşte, ea poate fi citită şi azi pentru frumuseţea ei, dar cred că recitirea acestei „Elegii a jocurilor” ar avea de câştigat atunci când cititorul va afla câte ceva despre identitatea personajelor, ca şi despre imprejurările care se află la originea ei. Toate având un numitor comun şi un reper esenţial: cafeneaua „Tosca”. Pentru că, înainte de a fi o cafenea, sau, mă rog, „o locaţie” (brrr!!!) pe fostul bulevard 6 martie, „Tosca” a fost un reper esenţial al boemei studenţeşti a Bucureştiului din anii 65-70. Cum și de ce ,,a fost și nu mai este’’ asta am să vă povestesc, poate, cu altă ocazie. Până atunci vă mai spun că noi, clienții fideli ai cafenelei, eram exact ca și cei din „Boema” lui Charles Aznavour: „nous recitons de vers/grupes autour de poele / en oubliant l*hiver”

Citiți tot articolul →

Răzbunarea lui Fane Stoian…

A murit Dumitru (Puși)Dinulescu! Apreciat scriitor și împătimit al artei spectacolui, unul dintre ultimii mohicaniai boemei bucureștene care ne-a făcut zilele frumoase în anii relativei, dar realei, dechideri culturale din anii *60 ca și din cei ce i-au urmat. Genrație pe care neuitatul Fănuş Neagu o socoteşte a fi parte din”lumea literelor înfrăţite cu boema”, din care, dimpreună cu Puși au mai făcut parte George Țărnea, Ion Nicolescu, Octavian Stoica, Gabriel Iuga, Ion Iuga, Vasile Andronacheși încă mulți alții. Nu am fost un apropiat al regretatului Puși Dinulescu, așa că, la acest dureros ceas al despărțirii, nu aș puea să îl evoc într-o istorie sugestivă. În scimb am să îl evoc pe neuitatul Fane sau Tata Fane cum i se spunea în lumeacafenelelor și a locantelor în care era o prozență absolut inconfundabilă. Este vorba despre prozatorul Ştefan Stoian, autor, după ştiinţa mea, al unui singur, dar absolut remarcabil, volum, „Pe malul fluiviului, departe…” , apărut în 1968 în colecţia”Luceafărul” a Editurii pentru literatură, pe drept cuvînt apreciat de critica literară ca un debut de excepţie. Din păcate, Ştefan Stoian a publicat relativ puţin, aşa încât, despre „Fane”, mai multe se cunosc, azi, din puzderia de anecdote care l-au avut ca protagonsit. Omul era pur şi simplu fermecător şi impunea, prin statura marţială, prin prestanţa pe care o afişa cu morgă îndelung studiată, prin vocea de stentor şi, mai ales, prin harul zicerilor cu tâlc subţire, pitoreşti şi memorabile. Citiți tot articolul →

Nicolae Velea, vorbă-n dungă şi rotundă

Nu ştiu pentru câţi dintre mai tinerii iubitori de literatură numele lui Nicolae Velea (mai) spune ceva. Mă rog, veacul înaintează, gusturile se schimbă, iar modele literare (dar nu numai cele literare) își urmează cursul… Cu toate acestea, mă încăpăţânez să cred că, la o recitire, cărţile lui Nicolae Velea vor reuşi să îi convingă şi, de ce nu?, să îi ispitească pe iubitorii vorbei în dungă și rotundă. Până atunci, ne rămâne nouă, celor care l-am cunoscut datoria de a nu lăsa să se piardă prea repede amintirea acestui vrednic și împătimit călător printre înţelepciuni, personaj inconfundabil al boemei literare din ultima jumătate a veacului încheiat. „Nea Lică” – pentru că aşa îl numea Vasile Căbulea, amicul său din vremurile Şcolii de literatură, devenit, între timp colegul meu de la „Scânteia tineretului”, prin mijlocirea căruia l-am cunoscut - era de o bună cuviinţă ieşită din comun. Nu se aşeza la masa ta fără să fi fost invitat şi numai dacă era încredinţat că prezenţa lui este dorită. Dacă, însă, avea semne că la mijloc este ceva necurat, atunci replica îi era neiertătoare. A făcut carieră replica neiertătoare pe care a servit-o, la Casa Scriitorilor, atunci când a fost poftit, cu vag-disimulată maliţie, să se aşeze la masa unui potentat politic cu aere de Mecena pe linie de partid şi de stat. Gogu Rădulescu pre numele său. „Iau loc la masă cu tovarăşul G - se a rostit cu intonație apăsată Nea Lică -, dar cu o condiţie: nu îmi ceară nimic!” Citiți tot articolul →

Radu Șerban, premiant la Tokio, spectator la București

Păstrez și acum, într-un anume loc pe rafturile bibliotecii, „Înmiresmatele prăpăstii”, volumul de poeme (din păcate postum) al lui Radu R. Şerban, apărut la Editura PARALELA 45 sub îngrijirea poetei Monica Pillat, însoțit de note biografice întocmite de către Domnica Șerban, soţia celui atât de repede plecat dintre noi. Dedicaţia, de o aleasă simplitate şi căldură sufletească, este un îndemn la neuitare: „în memoria lui Răducu şi a zilelor frumoase petrecute împreună.” Şi, fără să vreau, îmi vin în minte versurile altui poet şi prieten, George Ţărnea, plecat, şi el, mult prea grăbit dintre noi: „Ce suave timpuri prăbuşite-n vis / Unde sunt copii primului abis?” Las criticilor literari să se pronunţe asupra cărţii, îmi rezerv, în schimb, misia, mai modestă – recunosc, de a-l evoca pe Radu R. Şerban, indimenticabilul copil al primelor abisuri, vreau să spun al unor întâmplări de neuitat petrecute cum aproape cinci decenii în urmă. Oricât m-aş strădui nu pot fixa, în timp şi loc, prima noastră întâlnire, dar, cu siguranţă că l-am întâlnit pe Răducu prin toamna lui 1970. Când, vărul său primar, Mircea Şerban-Cebotenco, pe atunci student la facultatea de limbi germanice, care se alăturase grupului de entuziaşti care făceam revista „Universitas”, l-a adus pe Răducu la sediul redacţiei din Bulevardul Schitu Măgureanu, clădire în care se află acum facultatea de sociologie și asistență socială a universităţii bucureştene. Citiți tot articolul →

Revelion… în prelungiri

Anul 1968 nu debutase prea fericit, măcar pentru unii dintre noi, studenţi ai facultăţii bucureştene de filosofie. Din varii motive, atât subsemnatul, cât şi minunatul prieten, veşnic-baladist-îndrăgostiul George Ţărnea, „bisam” anul II. (George chiar îl… trisa!) Alţii, tot din gaşca noastră de boemi, deşi promovaseră anul – fireşte, tot în prelungiri, adică la reexaminări – nu aveau medie de bursă. Aşa încât, deşi plănuisem încă de la plecarea în vacanţa de iarnă, ca, în cea de-a doua săptămână a noului an, să facem un revelion pe cont propriu, un revelion… în prelungiri, sorţii nu păreau să ne surâdă. Banii erau pe sponci, iar colaborările de la reviste, pentru George şi pentru mine, nu ne ajungeau nici măcar de o agapă la „Pisica epileptică”. (Pentru mai tinerii cititori, „Pisica epileptică” era numele conspirativ al restaurantului „Bihor”, ulterior „Tismana”, din spatele clădirii Universităţii.) Când totul părea pierdut, salvarea a căpătat un nume: Morel Zelţer, minunatul meu coleg de cameră din blocul E, căminul Grozăveşti. „Copilaşii durerii – ne-a luat el cu binişorul – eu mi-am luat cartela şi am „măritat-o” pe 300 de lei; vă dau câte 100, voi mi-i daţi când luaţi banii dela gazete!” Zis şi făcut! Pe loc am decretat: „La Continetal!” Acesta fiind barul de noapte, aflat la subsolul clădirii năruită la cutremurul din 4 martie 1977, bar care, la acea vreme, era unul dintre cele mai selecte localuri din Bucureşti. Ca să fie masa bogată, am cooptat doi co-militanţi: pe Gică Tudose şi pe Telu Catrina şi ei, tot studenţi la filosofie. Citiți tot articolul →

Cum se fabrică un pre-marxist: filosoful mon-ciu A intrat, de multișor poveste, în folclorul facultăților de filosofie isprava noastră, a celor de la București, care am fabricat și am pus în circulație acel (fals) curs despre așa-zisul filosof prea marxist chinez Mon-Ciu. Dovadă că, atunci când ne-am cunoscut,printre primele lucruri despre care a dorit să discutăm cea care avea să îmi fie soție a fost tocmai această năzdrăvănie. Lucru cu atât mai interesant cu cât ea a absolvit psihologia la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași în anul 1976,iar noi, făptașii, părăsisem facultatea bucureșteană în 1971! În plus, odată intrată în folclor istoria filosofului Mon-Ciu, avea să cunoască felurite variante unele chiar foarte departe de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Motiv în plus pentru a i relua și aici, în acest ospitalier colț de pagină. Și, pentru a intra în atmosferă trebuie să spun că una dintre ideile, puţine, dar fixe, ale filosofiei oficiale de până la jumătatea anilor ’60 a fost cea a precursorilor marxism-leninismului, adică a gânditorilor care, deşi nu au fost contemporani cu „dascălii proletariatului” au avut idei care i-au premers. De unde reacţia sănătoasă de persiflare venită din partea noastră, a studenţilor nevoiţi să repetăm, până la supra-saturaţie, clişeele.O asemenea replică ştrengărească la aceste inepţii anchilozate este cea despre „filosoful materialist chinez Mon-Ciu”. Ne aflăm, aşadar, în iarna anului 1967. Cu un an în urmă, la facultatea de filosofie a Universităţii din Bucureşti, luase fiinţă secţia de sociologie, după atâția ani în care, potrivit faimosului Dicționar de filozofie( cu „z” nu cu „s’!’) apărut în 1954 sub coordonarea lui Boris Ponomoriov, sociologia, alături de genetică, de cibernetică și de psihanaliză era considerată… o pseudo-știință. Citiți tot articolul →

Am sabotat colaborarea „Scânteii Tineretului” cu un ziarist cu stagiu în ilegalitate!

Prin 1978 parcă, în preajma unui „număr special” pentru aniversarea zilei de 8 mai – ziua creării PCR- , pe ând mai aflam la CC al UTC cu un articol pe care urma să îl semneze un tovarăș din conducerea organizaţiei, s-a petrecut una dintre nostimadele care au rămas de pomină în istoria orală a gazetei şi, poate, nu numai a ei… Nici nu intrasem bine în birou, cu texul văzut și aprobat, că mă cheamă la el vechiul meu coleg de studenţie, Emil M. De data aceasta, însă, în calitatea sa oficială, aceea de secretar general de redacţie. - Şerbane, gluma e glumă şi treaba e treabă. Ai stat toată dimineaţa la UTC. Unde e articolul? L-au aprobat, mai sunt observaţii? Nouă ne crapă buza să fim în grafic cu ziarul şi tu te ţii de farse, la telefon. Cum, de data asta- spre deosebire de alte dăți- nici nu dădusem telefon în redacţie, dar și pentru că nu au fost observaţii la materialul pe care tot eu îl încropisem, am răspuns fără să clipesc dând toate explicaţiile cuvenite. Numai că, în loc să se însenineze, chipul prietenului Emil se înnegura şi mai tare. - Tu cunoşti un gazetar, de fapt un ilegalist, Ioan Felea? - Cum să nu, vechi gazetar comunist, membru de partid cu stagiul în ilegalitate. Citiți tot articolul →

Nea Nae în conflict cu fata lui Nea Nicu

Am povestit, nu de mult, o ispravă nostimă pe care am trăit-o la apariția primului număr tipărit-martie 1969- din revista „Universitas” („Organ al Comitetului UTC și al Consiliului Uniunii Asociației Studenților din Universitatea București”, așa cum cereau regulile vremii, fiindcă UASCR se va numi abia după Conferința Națională din primăvara lui 1969.) Nu este singura întâmplare frumoasă pe care o evoc, după atâția ani, cu aceeași emoție, dar și cu durerea că unii dintre cei cu care am trudit pentru ca revista noastră să fie cu adevărat o prezență în presa studențească nu se mai află, astăzi, printre noi. Mă gândesc la Jeana Gheorghiu, primul redactor șef al „Universitas”-ului, la Andrei Aszody și la colega noastră Zoia Ceaușescu, așa după cum un gând ales de prețuire am pentru eminentul cărturar prof.univ.dr. Dan Grigorescu, desemnat de rectoratul Almei Mater bucureștene să sprijine redacția revistei la primele sale numere. Citiți tot articolul →

„Nene” în conflict cu doamna… dicționar

Am mai povestit, aici, despre obiceiul pe care îl aveam noi, cei care cu vreo cincizeci de ani în urmă, studenți fiind, ne încercam norocul în paginile unor prestigioase reviste -„Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Viața Românească”, „Contemporanul” sau „Amfiteatru” - ca ,după ce ne vedeam numele tipărit la gazetă,să ne înființăm la restaurantul Uniunii Scriitorilor. Acolo unde, cu puțin noroc îi puteai vedea (măcar) pe câțiva dintre scriitorii nostri reprezentativi din toate generațile. Și cum pe unii îi cunoașteam din redacții, mai bine spus dădeau ei semene că ne cunosc, din scris sau măcar din vedere, se pate lesne bănui cam cât „de-ai casei” începusem să ne credem! Așa se face că grupul nostru de căminiști din Complexul Grozăvești – având în nucleul său de bază pe Florentin Popescu, pe Victor Ivanovici (de la Filologie), pe George Țărnea, Morel Zelțer și pe subsemnatul (de la Filosofie) semnam mai des condica de prezență aici decât… la facultate. Fiind primiți cu bucurie în vorbă de către scriitori consacrați, așa după cum cere legea nescrisă a dialogului între generații. Nu ar fi, zic eu, de prisos să adăug că, în nici-un caz, nu ne-ar fi trecut prin cap să sărim calul, adică să încălcăm regulile de bună cuviință și să ne tragem de șireturi (cum zicea o vorbă la modă) cu cei mai mari ca noi, atât ca vârstă cât și ca număr de texte tipărite la revistă. Citiți tot articolul →

Există in cartea lui Ion Traian Ștefănescu „Întâlniri cu Nicolae Ceaușescu” (Editura Mediafax, 2019) o afirmație care, fără doar și poate, va stârni multe și vehemente contestații. Citez: „Fără a ignora greșelile sale (ale lui Nicolae Ceaușescu n.n.), l-am prețuit și l-am stimat pentru efortul său de a «trage» țara înainte și de a o afirma pe plan internațional. Orice s-ar spune, Nicolae Ceaușescu a fost un mare patriot, în accepția sa specifică, respectiv cu o puternică tentă naționalistă”. De prisos, zic eu, să mai argumentez și de ce consider această caracterizare a personajului principal al cărții ca generatoare de rumori și, mai rău, de reacții vehemente. De-ajuns doar să ne gândim la epitetele cu care cel care, aproape un sfert de veac, a fost șeful partidului unic și al statului, este nominalizat în limbajul uzual. Și totuși, oricât ar părea de ciudat mai ales tinerelor generații, această imagine a lui Nicolae Ceaușescu a circulat o vreme și a avut reverberații ample atât în țară cât și peste hotare. A fost, atunci, vorba doar despre o autosugestie colectivă, despre o manipulare sau, mai degrabă, această reprezentare a corespuns unei anumite perioade din cea ce s-a numit „Epoca de Aur”, pentru ca, pe parcurs, să cunoască un ireversibil traiect descendent. Sfârșind prin a lăsa locul nimicitorului epitet „odiosul”, avându-și un altul, complementar, adică „sinistra”? Întrebări din care derivă una foarte directă: care au fost acei factori care a provocat acest declin al unui personaj de numele căruia se leagă, cu bunele și cu relele sale, un pătrar de secol din istoria modernă a României? Cu mențiunea că am în vedere atât factorii ce țin de personalitatea lui Nicolae Ceaușescu, dar, deopotrivă, de mediul politic intern și extern în care acesta și-a exercitat prerogativele funcției supreme în partid și în stat. Acest Nicolae Ceaușescu pe care , pe bună dreptate, Ion Traian Ștefănescu îl caracterizează în termeni atât de expresivi: „Fie prețuit, fie înjurat, a fost cu adevărat, pe plan intern și internațional, o personalitate reală, care ne-a influențat destinul tuturor”. Citiți tot articolul →