Puține cărți tipărite au avut parte în România de un cult atît de mare precum Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, popularizată sub sintagma Cursul scurt în anii colonizării noastre de către URSS. Deși oficial era produsul unei Comisii, propaganda sovietică întreținea legenda implicării lui Stalin dacă nu în scrierea volumului, atunci măcar în stilizarea acestuia. Comuniștii, activiștii îndeosebi aveau datoria revoluționară de a ști Cursul scurt aproape pe de rost, de a da citate din el în orice împrejurare și de-al invoca în ceea ce se numea munca de lămurire a celorlalți. De precizat că o însemnare mai aparte pe una dintre paginile cărții te putea trimite direct în lagăr. Supun atenției cititorilor mai multe ediții din Cursul scurt apărute în limba română, conștient că mă refer la un document istoric. Citiți tot articolul →

Orașul hanseatic Lubeck se mîndrește cu fii săi de seamă. Unul dintre ei se numește Willy Brandt și a fost cancelarul Germaniei care a făcut deschiderea RFG spre Est (Ostpolitik). În casa de pe Königstraße 2, Fundația Cancelarul Federal Willy Brandt, cu sediul la Berlin, înființată de Bundestag în 1994, a amenajat un Centru complex- centru educațional, muzeu și memoria, deschis în 2007. Un fost conducător al Germaniei a cărei amintire i-o cultivă posteritatea. Cu excepția celor doi Regi ai României - Carol I și Ferndinand - mai știți vreun conducător al României din Epoca modernă care să fie cultivat de românii de azi? Citiți tot articolul →

Venit la BAR, la locul în care-mi fac veacul, profesorul Nicolae Noica, un fost ministru care a reușit să se afirme strălucit în cercetarea de arhive, mi-a dat această fotografie document: A primei plimbări București – Giurgiu și viceversa din 23 septembrie 1904, de fapt prima cursă de automobile organizată pe teritoriul românesc. Potrivit înscrisului, fotografia surprinde mașinile înainte de plecarea în cursă, la începutul Aleii Filaret. Citiți tot articolul →

Uitată azi, Revista România eroică merită reamintită fie și pentru că apărea sub Patronajul Reginei Maria. Rîndurile scrise de mîna Reginei, reproduse pe pagina cu Sumarul,  ar trebui însușite de toți cei care răspund azi în statul român de Cultul eroilor. Citiți tot articolul →

La Volgograd, fostul Stalingrad, cel mai interesant Muzeu mi s-a părut Muzeul intitulat Pamyat – Muzeul Memoriei- amenajat în subsolul fostului Univermag acolo unde Mareșalului Paulus, comandantul Armatei a 6-a, și-a avut ultimul comandament înainte de a se preda, la 31 ianuarie 1943. Citiți tot articolul →

Am citit undeva declarația unui politician potrivit căreia la Mausoleul de la Mărăști din Vrancea, singura coroană depusă la sarcofagul mareșalului Alexandru Averescu e cea a ambasadorului englez în România. Într-adevăr, în septembrie 2015, cînd am fost eu la Mausoleu, ghidul mi-a spus că ambasadorul venise în iulie 2015 fără nici un oficial român, nici măcar unul de la județ, și, că modest, depusese coroana, de maci roșii, păstrase un moment de reculegere, apoi plecase. Mort la 3 octombrie 1938 la București, Mareșalul Averescu a fost înmormîntat la dorința sa testamentară în Mausoleul de la Mărăști, pe locurile unde condusese luptei Armatei a II-a în Bătălia de la Mărăști. Citiți tot articolul →

Pe șoseaua Panciu-Soveja, nu departe de intrarea în Cîmpuri, pe stînga cum te duci spre Soveja, se poate vedea, ascunsă pînă la brîu într-o vale prin raport cu drumul, Casa Memorială Moș Ion Roată. A fost inaugurată la 24 ianuarie 1959 cu prilejul centenarului Unirii. Chiar dacă e vorba de o casă adusă pînă aici din Gura Văii, unde a locuit Moș Ion Roată (potrivit oficialităților) sau pur și simplu de o altă casă de pe vremea celebrului țăran român (potrivit opiniilor din satul Gura Văii) Muzeul merită vizitat fie și pentru a vedea uriașul salt făcut de România după un secol și jumătate în materie de locuit la țară. Dacă Muzeul e lesne de vizitat, un pic mai greu e cu cimitirul de la Gura Văii, unde se află mormîntul lui Moș Ion Roată. Spre deosebire de casă, mormîntul nu e supus nici unei controverse: toată lumea din sat e de acord că e mormîntul lui Moș Ion Roată. Citiți tot articolul →

1933. Deși pînă la Dictatura regală din 1938 mai sunt cinci ani, iar de la Restaurație au trecut doar trei ani, Regele Carol al II-lea e omniprezent în presa română liberă și independentă. Semn nu doar al unei frenezii a Monarhului, dar și al Cultului Personalității care a început să duduie. Din România ilustrată din lunile mai și iunie, am ales trei dintre momentele publice onorate, cum se pisicește presa, de Majestatea Sa: Prezența la primirea lui George Enescu în Academia Română, asistarea, alături de Constantin Argetoianu, președintele Jockey- Club, la alergarea Premiul Regal de pe hipodromul Băneasa, participarea la Parastasul Regelui Ferdinand. Citiți tot articolul →

Nu numai oamenii mari au statui. Au statui şi oamenii mărunţi. Cel puţin la Hamburg. În multe locuri din oraş vei întîlni simbolul Hamburgului – Wasseträger Hummel (Hummel, cărătorul de apă). Alcătuirea reprezintă un personaj real: Johann Wilhelm Bentz (1787-1854). Numitul s-a remarcat prin faptul că lua apa din Elba şi o căra prăvăliilor şi caselor burgheze. Citiți tot articolul →

Alături de 10 Mai, Boboteaza se numără printre momentele cele mai mult cultivate de presa românească de pe vremuri, poate și pentru că genera o Ceremonie spectaculoasă, cu participarea Regelui și a diplomaților străini acreditați la București. Azi, deși se sărbătorește de către Biserică, Boboteaza nu mai beneificiază de participarea Șefului statului. E Boboteaza o ceremonie oficială care s-a pierdut pentru totdeauna? În imagine, pagina dedicată manifestărilor din 1915 de Gazeta ilustrată din 17 ianuarie 1915. Citiți tot articolul →

În 1943, aviația britanică atacă Hamburgul. Printre victimele de răsunet: Catedrala St Nikolai, datînd din 1195. Ruinele Catedralei sunt comemorate azi de Mahnmal St. Nikolai. Un complex monumental menit să arate vizitatorului, chiar dacă nu ostentativ, și cît de tare au suferit nemții în cel De-al doilea Război Mondial. Citiți tot articolul →

Mausoleul de la Mărăști, pe care l-am vizitat de două ori pînă a cum, surprinde prin grija autorităților locale de a te îndruma către el, lucru rar în România, unde descoperirea unui Monument al trecutului e o aventură mai grea decît descoperirea unui trib în Jungla Amazoanelor. Din drumul județean Focșani- Soveja, un panou indicator îți spune pe unde s-o iei pentru a ajunge la Mausoleu. Citiți tot articolul →

Pe 18 iulie 1938, la ora 5,30 după amiază, moare Regina Maria, unul dintre marile repere istorice ale națiunii române. Presa se ocupă pe larg de acest moment, publicînd, pe lîngă panegerice și informații și fotografii despre moartea și înmormântarea Reginei. Una dintre fotografiile date de întreaga presă o surprinde pe Regina Maria, expusă la Peleș, îmbrăcată, potrivit dorinței sale testamentare, nu în negru, ci în alb. Citiți tot articolul →

(Text care poate să cadă sub incidența Legii de suprimare a libertății de expresie) Deși prezența lor la Guvernare a durat puțin (din 14 septembrie 1940 pînă în 14 februarie 1941) Legionarii au beneficiat de toate avantajele celor ajunși la putere după ani de prigoană. Unul dintre aceste avantaje rămîne cultivarea de către presă. Publicația Radio România, revistă a Radioului public, se înscrie și ea în campania de propagandă legionară. Un număr din ianuarie 1941 se ocupă de Arta dedicată Mișcării legionare. Citiți tot articolul →

La moartea Reginei Elisabeta – 18 februarie 1916- întreaga presă românească publică fotografii care o surprind pe Marea dispărută în ipostaze pînă atunci necunoscute publicului larg. Gazeta ilustrată din 27 februarie 1916 o surprinde ducîndu-și în spate fiica, Mărioara, cea care va muri în 1874, la vîrsta de doar trei ani, și în costum național. Citiți tot articolul →