Ferma hienelor

Știu că jignesc hienele și necuvântătoarele în general, dar nu asta este intenția mea. Încurajată de nedreptatea pe care le-a făcut-o deja George Orwell, autorul Fermei animalelor, și cu speranța că îmi vor trece cu vederea metafora, deschid acea cutie a Pandorei post-industrializare (vorba vine „post”, fiindcă industrializarea refuză cu îndărătnicie să accepte vreun final!) și aloc spațiul pe care aș fi preferat să-l dedic speranței dezamăgirilor care se țin lanț de când omul s-a autoproclamat stăpânul lumii și își revendică dreptul de a controla tot ce mișcă și ce nu mișcă pe planetă. Jungla umană e „organizată” în ferme, prin care mișună caractere atribuite de infatuare animalelor, deși nu e clar că acelea chiar dispun de asemenea însușiri. Noi, oamenii, însă, dispunem. Mai cu seamă „hienele” dintre noi.

Cu puține excepții – și acelea emanate din incompleta cunoaștere! – fiecare necuvântătoare are un rost și o menire pe lume. Și, ce e și mai important, niciuna dintre ele nu face vreun rău planetei. Cu o condiție: să nu se interpună omul în mersul evenimentelor. Ne-am obișnuit să asociem hienele cu ceva hidos, laș, perfid și lipsit de scrupule, numai că lucrurile nu prea stau astfel și acele vietăți dispun de calități cărora noi, oamenii, le cam ducem dorul. Hienele naturii sunt ceva ce hienele junglei umane nu (mai) pot fi. Făcând abstracție de faptul că frumusețea sălășluiește mai mult în ochii privitorului și e o caracteristică destul de relativă, celelalte însușiri atribuite hienelor nu prea s-au dovedit corecte, ele nefiind nici lașe, nici perfide și cu atât mai puțin lipsite de scrupule.

Ar fi bine ca omul să sfințească – nu doar în vorbe – locul pe unde trece și unde se aciuează, fiindcă hienele o fac. Hienele iau mirosul putreziciunii de la distanțe de kilometri și, da, devoratoarele de cadavre igienizează mediul. Și hienele umane adulmecă de la o poștă… profitul și, da, pentru el obișnuiesc să treacă chiar și… peste cadavre. Cu o capacitate inegalabilă de a digera tot ceea ce altora le produce indigestie, hienele curăță natura de impurități și înlătură potențiale surse de molime. Ba mai mult, ele se ocupă și cu reciclarea și repun în circuit elemente necesare celorlalte viețuitoare și contribuie astfel la menținerea echilibrului ecosistemului din care fac parte. Dejecțiile lor, de pildă, bogate în calciul provenit din oasele pe care le consumă, servesc broaștelor țestoase ca materie primă pentru indispensabila carapace. Hiena-om sufocă natura și pe ea însăși cu dejecțiile și deșeurile și are grijă să producă unele nereciclabile și care să reziste descompunerii secole de-a rândul. Asta în timp ce restul „creațiilor” excelează prin versatilitate și sunt prevăzute cu termene de garanție scandalos de scurte!

Cât privește lașitatea, ei bine, hienele nu par să se teamă și nu fug din calea niciunui prădător, cu excepția regelui animalelor, dar până și pe acela reușesc uneori să-l păcălească cu șiretenia. Hienele umane păcălesc pe oricine și își fură până și propria căciulă, dacă le-o cere cupiditatea. De lașitate e mai bine să nu ne legăm, fiindcă ne-ar trebui spațiul unei cărți întregi. Hienele sunt familiste și sunt extrem de sociale. Știu să-și apere familia și grupul din care fac parte, își ocrotesc puii și se preocupă cu multă dăruire de educația lor. Nu se hrănesc numai cu hoituri, ci sunt omnivore. Câteodată mai și vânează, dar și atunci au în vizor vietăți slăbite sau bolnave, astfel încât să nu producă mari dezechilibre în natură. Jungla umană își rezolvă altfel problemele de familie și din societate, pentru asta a creat inteligența artificială. Și aici prada cea mai ușoară o reprezintă vulnerabilii, numai că „inteligența supremă” știe exact cum și de unde să și-i procure, la nevoie și-i creează prin fragilizare indusă.

În Ferma hienelor nu este vorba despre incontestabilul adevăr susținut în Ferma animalelor, cum că acelora le-ar fi mult mai bine fără stăpânii-oameni, și ar dispune de libertatea de mișcare necesară pentru a-și îndeplini menirea pe Terra. (Până și animalele zise „de companie”, cărora le-am dezvoltat – credem noi – dependență de prezența umană, s-ar descurca mai bine decât noi în sălbăticia inopinată.) Animalele fermei lui Orwell voiau să se conducă singure. Ce-a ieșit, știm deja – și vedem cu toții din ce ni se întâmplă zi de zi. Un talmeș-balmeș în care nu se mai știe cine e trădătorul și cine păgubitul, în care minciuna stă la masă cu voracitatea și în care toți vând și cumpără lucruri de care nimeni nu are nevoie cu adevărat. Noi, oamenii, vrem democrație, dar nu suntem în stare să trăim și să conducem democratic, cuplând drepturile de responsabilități. Fiecare se vrea a fi șeful cuiva și insistă să-l cârmească încotro vrea el, or, o societate cu mai mulți cârmuitori decât cârmuiți riscă să iasă din matcă și să degenereze în junglă. Din când în când se profilează câte un „Napoleon”, unul care dispune de suficientă carismă cât să sucească mințile cât mai multora și să deturneze totul pe făgașul râvnit de el și șleahta lui.

Ferma hienelor nu are de-a face cu celebra fermă a animalelor, care se revoltă – fiecare în felul său și toate împreună – împotriva stăpânului. Hienele acestei ferme își adoră stăpânul! Lui și numai lui i se închină. Banul e Suveranul, lui i se supun și pe el îl respectă. (Bine, ar mai fi și Puterea, dar ea și banul sunt legați indisolubil, până la contopire!) Nu uneltesc împotriva stăpânului, din contră, pentru el ar sări în foc. Ferma hienelor nu are ca obiectiv crearea unui paradis pașnic și echitabil. Hienele fermei nu vor să scape de tirania stăpânului absolut, ci vor să aibă pe cine să tiranizeze la rândul lor. Ele nu se hrănesc cu hoituri – și nu salubrizează astfel mediul –, ci trăiesc din comerțul cu cadavre… vii, ceea ce e o mare diferență. Cu cât mai numeroase cadavrele lăsate în urmă, cu cât saltă peste mai multe, cu atât mai sus se cațără pe scara ierarhică și cu atât mai greu le va fi muritorilor de rând să le înșface.

Și pentru asta fac trafic stupefiant de… clientelă. Un troc de potențiale victime și de posibili clienți care își schimbă permanent dealerul, în funcție de debilități. Sunt fragilizați individual și colectiv, li se șterge cu abilitatea memoria, li se spală creierele și li se estompează simțurile, pe când hienele se fac frate cu… alte hiene – până mai ieri dușmani de moarte –, cu scopul de a trece punți înspre tabăra fostului adversar, devenit brusc prieten-colaborator.

Ar fi fost bine dacă acea clientelă s-ar fi mobilizat și răzvrătit atunci, la începuturi, pe măsură ce se nășteau hienele, dar… trenul acela a plecat de mult din stație. De-atunci au mai trecut și altele prin gară și-au părăsit-o fără călătorii rămași în săli de așteptare și pe peroane, tot mai confuzi și anesteziați. Din (ne)fericire, nu știm încă cum se va termina competiția cu și dintre hienele-oameni, deși experiența și trecutul ar trebui să ne-o spună. Din finalul disputelor animalelor fermei cu așa-zișii stăpâni umani știm deja ce se alege de revolta lor: Un ospăț pantagruelic, la care se estompează – în caz că au existat vreodată – diferențele și se produce osmoza caracterelor, până nu se mai distinge cine e om și cine e animal, ce idee reprezintă și pentru ce luptă fiecare, ori dacă mai luptă. De-acum știm că puterea naște abuzul de putere și știm că ea face din „animal” bestie. Ospățul actual e încă în toi și taberele se formează și destramă cu iuțimea fulgerului. Nu știi unde și când să te poziționezi și ce acțiuni la bursa păcălelilor să-ți mai rezervi și de care să te debarasezi, fiindcă viața e prea scurtă și de multe ori se încheie înainte de desert și de aplaudarea sau huiduirea „laureaților”. Oricum, hienele fermelor actuale alcătuiesc categorii aparte, bine selectate și care se detașează simțitor de restul viețuitoarelor.

Hienele din fermele moderne nu vor pace, fiindcă s-a dovedit că războiul aduce incomparabil mai mult profit. Nu vor coparticiparea clienților la administrația afacerilor și nici educarea lor, fiindcă asta ar perturba complet activitatea. Ele fac tot posibilul pentru a menține cât mai mulți cu frica în sân și în comă indusă. Ori de câte ori se mai trezesc unii dintre ei și încearcă să cerceteze fenomenele cu scopul de a le înțelege și de a detecta și demonstra înșelăciunile, trupa de hiene se aprovizionează cu proprii cercetători care să-i intimideze și discrediteze pe primii, să le contracareze eforturile, să semene zâzanie și, la nevoie, să demonstreze fix contrariul.

Relatările care vor urma despre Ferma hienelor nu se vor nici fabule, nici metafore și nici parabole, ci sunt rupte din crunta și incomoda realitate. Tocmai de aceea protagoniștii (pe unii i-am prezentat deja în articole anterioare) nu se vor numi „hiene”, ci „industrii”, fiindcă asta și sunt. „Industrii de debilitare în masă”, acesta le este specificul. Numele și prenumele nu prea contează, fiindcă el e doar produsul unui marketing impecabil. Le voi trece însă faptele prin filtrul cunoștințelor acumulate, al experienței profesionale și de viață și al rațiunii. E o istorie mai aparte a industriilor și industrializării exacerbate și a amestecului lăcomiei umane în mersul mai mult sau mai puțin firesc al lucrurilor. Sunt relatări cu multe reflecții în conformitate cu cele mai bune și mai oneste cunoștințe disponibile și cu bună credință.

Hienele prezentate – unele mai mici și în devenire, altele monstruoase și insațiabile – lucrează pe cont propriu, până când prada le este adulmecată și de altele aflate în trecere ori stând la pândă, gata să înșface orice li se pare comestibil. Lupta dintre ele nu este cu nimic mai prejos de cea care se dă în jungla din natură, doar finalul diferă de cele mai multe ori. De multe ori finalul e unul împăciuitor iar învingătorul nu ia chiar totul. Dacă tot nu se întrevăd șanse de izbândă și de acaparare a întregului pentru niciunul dintre combatanți, atunci se încheie un armistițiu și prada se împarte după legi doar de ei știute. Așa se face că s-a ajuns la o simbioză perfectă și s-a creat un păienjeniș din care victimele cu greu mai reușesc să se decroșeze. Victimele unora dintre hiene sunt clienții celorlalte și viceversa, până când se atinge punctul culminant în care cu toții – victime și clienți – dezvoltă simpatie și coalizează cu făptuitorii care-i țin captivi. Un sindrom Stockholm cum scrie la carte!

Armele de debilitare în masă de care se folosesc hienele erei industrializării paroxistice sunt diverse. De la pilule amare, minciuni (în)dulci(te) și hrană nehrănitoare, la dependențe de fumigații fatale și înțărcări electronice. E vorba de dușmani adorați și de prieteni damnați, de socializări virtuale și de intoxicații digitale; de surogate potențate și denaturate; de dulci răzbunări și capitaluri filantropice; de traficul stupefiant cu carne vie, mâncare moartă ori cu himere primejdioase; de prea multa medicină care se reflectă în tot mai puțină sănătate și de avalanșa de suplimente dătătoare de carențe; de înfrumusețări plastice și nereparatorii, de fitness deloc sportiv și de rechini-matrioșka – modernii cai troieni.

Și totuși, cu toată amplificarea traficului modern și lăsarea în paragină a celui clasic, din când în când mai sosesc trenuri și în vechea gară. Balanța are două talere și corectitudinea – nu cea politică! – solicită și prezentarea celuilalt. E bine să încercăm să aflăm și ce-am putea așeza pe talerul opus, astfel încât să putem să contracarăm măcar unele dintre efecte și să stimulăm fortificarea. E bine să preluăm inițiativa și să nu mai așteptăm totul din afară. Prea mult timp am irosit pe peron așteptându-l pe acel Godot care nu dă semne că ar sosi. Chiar dacă multe dintre metodele de (re)întremare au fost date uitării, sunt necunoscute și nebănuite încă, iar altele modeste și de-abia la începuturi, asta nu înseamnă că nu ne putem mobiliza – fiecare separat și toți laolaltă – să le punem pe roate și să facem din ele adevărate „Industrii de fortificare în masă”. Va urma – ați ghicit! – și o serie de articole despre (re)cunoaștere.