În anul de graţie 1985, Culai P. Cunea, profesor de Istorie în apropierea pensiei, hotărî să întocmească monografia comunei Vintileasa. Se apucă, deci, s-o redacteze, răscolind prin arhivele primăriei, prin podul şcolii, ba chiar şi prin casele oamenilor, care se speriară rău, crezînd că a început o nouă colectivizare. Pe măsură ce lucra, tot mai multe goluri din istoria satului i se conturau în faţă. Ca să le umple, începu să umble prin Vintileasa, întrebînd bătrînii, dar nici ei nu-şi aminteau prea mare lucru. Ce făcuse satul în timpul războiului din 1916? Dar în timpul răscoalei din 1907? Fără să dispere, se adresă Muzeului judeţean de Istorie, dar, peste cîteva săptămîni, primi de acolo o adresă în care se spune că Pitagorica Istratus, de care vă interesaţi dumneavoastră, nu e în fondul Muzeului nostru. Vă promitem că în cazul în care ea va fi achiziţionată, vă vom înştiinţa de urgenţă. Scrise şi la Muzeul Naţional de Istorie, dar de acolo nu veni nici un răspuns. Primi, în schimb, un plic lunguieţ, cu tăietura severă, de la un Institut de studiere a monografiilor săteşti din Colorado, în care i se oferea, contra cost, o bursă de studii pe un an de zile în America. Citiți tot articolul →

Ajuns la Găgeşti pentru un popas de două nopţi şi o zi, pun la punct, prin stilizare, eseul despre Ion Iliescu trimis de Ceauşescu la Şcoala vieţii, în iulie 1971. Varianta luată la mînă e cea tipărită deja în revista Historia din ianuarie 2011. Cele opt luni care mă despart de ultima variantă a textului au jucat rolul unei depărtări de mine pînă la înstrăinare. Revăzîndu-l ca pe un text al altuia, simt nevoia să-l rescriu. Atîtea stîngăcii stilistice, atîtea momente de caznă îi descopăr! Nu e singurul caz în care un text şlefuit mai demult mă aduce la disperare prin slăbiciunile descoperite la o nouă lectură. Citiți tot articolul →

Cu o zi înainte de eliberarea Pieţei, SRI-ul a organizat o reuniune în afara Bucureştiului. Ce rol a avut SRI în tulburările din 13 iunie? Ştiu că intrarea în forţă în Piaţa Universităţii s-a făcut pe 13, pe la ora 4.00 dimineaţa, iar corespondenţii de presă occidentali au fost sculaţi la 3.30. Îmi amintesc de zilele Pieţei Universităţii ca de decembrie 1989. Ceea ce a fost în 14-15 iunie, a fost un decembrie 1989 întors pe dos. După 15 iunie am intrat în neocomunism. Încă de la sfîrşitul lui mai, Piaţa Universităţii agoniza. La început, fusese un fenomen extraordinar, despre care s-au spus multe lucruri calomnioase atunci. Şi poate se vor mai spune. După Piaţa Universităţii am intrat într-o zodie neocomunistă. Am fost seară de seară acolo. După alegeri, era limpede, Piaţa se degradase. Foarte multe organizaţii se retrăseseră şi agoniza. De aceea, intervenţia politică în forţă a fost absolut inutilă. Se putea discuta... Mai tîrziu ne vom da seama dacă a fost sau nu scenariu eliberarea Pieţei Universităţii. Oricum, Piaţa, treptat-treptat, s-a sfîrşit de la sine. Am prins dimineaţa zile de 13 iunie... Lucram la „Zig-zag“ şi, ducîndu-mă spre redacţie, pe la Universitate, am văzut acele cordoane de scutieri. Citiți tot articolul →

Chiar din prima zi la Berlin, pornesc în căutarea unui restaurant cu autoservire. Cele obişnuite, cu comanda luată de un ospătar arborînd o înfăţişare de secretar de stat la Protocolul Consiliului de Miniştri, are mai multe dezavantaje. Primul şi cel mai important, zdrobitor chiar, pentru călătorul în străinătate: Ospătarul nu ştie româneşte. Pentru ospătar, nu-i decît un amănunt lipsit de semnificaţie, oricum, mult mai puţin important decît felul artistic în care trebuie să ţină mîna la spate cînd toarnă clientului în pahar. Pentru tine, care e musai nu numai să înţelegi păsăreasca din meniu, dar şi să-l convingi pe ospătar că prăjeala îţi face rău la stomac, însuşirea de a nu rupe o boabă pe româneşte e un amănunt esenţial, ceva asemănător amănuntului că, la venirea conchistadorilor, băştinaşii nu mai văzuseră cai în viaţa lor. Citiți tot articolul →