Autor şi al unei cărţi despre Suleyman (Soliman Le Magnifique, Fayard, Paris, 1993), André Clot se ocupă pe larg în monografia Mehmet II – Conquérant de Byzance, Perrin, 1990, apărută la noi, în 1994, sub titlul Mohamed al II-lea Cuceritorul Bizanţului de felul în care un tînăr de 21 de ani a schimbat cursul istoriei. După Cucerirea Constantinopolului (marţi, 29 mai 1453), Mehmet al II-lea făureşte un Imperiu care face să tremure de teamă Apusul. Eşecul Veneţiei în confruntarea cu Biruitorul Bizanţului e astfel explicată de André Clot: „Mai mult, veneţienii căzuseră pradă acelei mentalităţi, prezentă adesea în istoria Europei, care constă în a subestima adversarul care nu aparţine aceleiaşi civilizaţii şi a-l considera incapabil să se ridice în vreun domeniu la nivelul omului modelat de-a lungul a douăzeci de veacuri de cultură latină şi creştină. Chiar minţile cele mai lucide ale Veneţiei şi ale întregii Europe nu-şi imaginau că sultanul putea avea oşteni mai buni şi mai bine înarmaţi decît cei ai armatelor creştine, că ar putea fabrica o artilerie mai puternică şi construi o flotă care să o egaleze pe cea a Cetăţii Lagunelor, toate acestea comandate de un strateg a cărui inteligenţă şi geniu militar puteau fi comparate cu cele ale marilor cuceritori ai omenirii. Amara experienţă a asediului Constantinopolului fusese uitată“. Citiți tot articolul →

Sincer să fiu, corectitudinea nemţească mă scoate din sărite. Mai ales pentru că - i invocată ori de cite ori dai, în România, peste un nărav fanariot. Cei din jur, ba chiar şi vînzătorul care se scobeşte în ureche, cu deştu, ca şi cum ar vrea s-o sfredelească, exclamă în cor: — Ce să-i faci, noi nu sîntem nemţi! Drept pentru care, de-a lungul celor zece zile, cît am stat a doua oară în Germania, m-am consacrat cu trup şi suflet unui ţel pe care-l bănuiam supraomenesc: Să găsesc o fisură în ordinea de tip nemţesc, un fir de nisip, acolo, în grozava maşinărie a corectitudinii exemplare. N-aş putea spune c-a fost uşor. Autobuzele respectă aproape dramatic orarul, pe minute, afişat în staţii. La Postdam, de exemplu, maşina pe care am luat-o pentru a ajunge la locul Conferinţei din 16 iulie-2 august 1945, cînd Aliaţii au tăiat Germania în patru, ca pe o plăcintă aniversară, a zăbovit în staţie, cu uşile deschise, cîteva minute. Citiți tot articolul →

Lagărul refugiaților kosovari - un spaţiu pentru show-ul politic occidental

Lagărul de la Stankovici a fost inclus în Programul nostru ca un punct obligatoriu al procesului de reeducare. Nu ştiu ce-au trecut organizatorii în Rapoartele lor despre eficienţa acestei acţiuni, care a costat bani şi timp. Vrînd să justifice efortul, se vor fi lăudat că am fost profund impresionaţi de grija NATO pentru refugiaţii kosovari. Nu ştiu ce-au făcut ceilalţi la întoarcerea acasă. Eu, cel puţin, am publicat în Cotidianul un editorial în două numere, intitulat semnificativ, „Bărbăteşte, despre lagărele de refugiaţi“. Reproduc aici fragmente din cel dedicat Lagărului de la Stankovici, apărut în 29 mai 1999: „Efortul occidentalilor, care fac atîta caz de crimele lui Miloşevici, ar trebui să se îndrepte cu prioritate spre ajutoarea refugiaţilor, pentru ca aceştia să beneficieze de un minim de condiţii de viaţă. Acest lucru nu e posibil însă cîtă vreme refugiaţilor li se întreţine sentimentul de oameni bociţi zilnic de întreaga planetă sau de oameni asistaţi. Am sesizat, de exemplu, că pentru organizaţiile umanitare, pentru NATO, refugiaţii, chiar şi cînd e vorba de oameni în toată firea, sînt nişte copii ce au nevoie de o cutie de bomboane, urmată de o mîngîiere pe creştet. Citiți tot articolul →

Show cu refugiaţi kosovari (Partea a doua)

După ce-l întreb pe Tom Rounds la ce oră e plecarea înapoi, spre Skopje, o iau lipa-lipa prin lagăr. Pe aleea principală, cam pe la mijloc se ridică Panoul cu listele de plecări în Australia. Cei care vor să emigreze se înscriu în prealabil. După verificările de rigoare, aprobaţii sînt trecuţi pe liste afişate aici zilnic. Numele, ziua şi ora cînd pleacă avionul. Interesaţii, dar nu numai ei, vin, se uită la liste şi se depărtează. Aleea principală e un fel de Corso al lagărului de refugiaţi. Bărbaţi, femei, adolescenţi, vlăjgani, buni de înrolat, şi adolescente cu tresăriri de cochetărie se plimbă încolo şi încoace fără rost. Cete de copii îmi aţin calea pentru a da expresie dragostei lor neţărmurite pentru NATO. Luîndu-mă drept un fel de Comandant Suprem al trupelor aliate din Europa, îmi arată pînă mi se apleacă jucăriile primite cadou. Citiți tot articolul →

Aglomeraţie la fosta Grădiniţă, cofetărie cu terasă, din centrul Marelui Oraş. Toată lumea cumpără clătite. Puţini, foarte puţini, pentru a le lua acasă. Cei mai mulţi, pentru a le înfuleca pe loc. Fierbinte rău de tot, clătita e  manipulată rapid prin hîrtia în care a fost învelită. Cum se perpelesc aşa, bărbaţii lasă impresia că-s gata-gata să se scape pe ei. Pe mocheta verde, scoasă afară o dată cu venirea verii, se apropie de ghişeu o brunetă cu buricul gol şi şolduri planturoase sub blugii rupţi după ultima modă. A luat comanda, a plecat. Îşi face apariţia un beţiv cu un picior desculţ şi celălalt vîrît într-un pantof rupt. Dinăuntru iese cu mers mecanic un bărbat vînjos, vîrît într-o pereche de pantaloni prea mari pentru el şi o bluză albastră, pe care scrie cu alb: Security Citiți tot articolul →

Ca să ajungi la Postdam de la Berlin, nimic mai simplu. Toate ghidurile îţi spun ce să faci: Iei S Bahn-ul de pe peronul 6 al Staţiei Berlin Centru. Chiar dacă n-ai şti să citeşti înemţeşte, tot te-ai descurca fără probleme. Broşurile turistice îi spun Postdamului Versailles-ul Nordului, cînd vor să treacă drept intelectuale, şi Mecca turistică, atunci cînd sînt comerciale de-a dreptul. Nu e nici o mirare că peronul e aglomerat. Că toată lumea de acolo miroase de la distanţă a turist străin. Că peronul se goleşte la apariţia garniturii spre Postdam. Asemănător, nu trebuie să-ţi faci griji că vei rămîne în tren. Staţia terminus e Postdam. Şi aici vagonul se goleşte. Ca să ajungi de la Gară la Parcul Sanssouci nu e iar nici o problemă. N-ai nevoie să-i întrebi pe nemţii din vehicul dacă ştiu englezeşte. Autobuzul se deşartă exact în staţia alocată Parcului. Citiți tot articolul →

Printre picături şi, oarecum, pe furiş faţă de mine însumi, citesc Ştiri despre o răpire de Gabriel Garcia Marquez. Scrisă în 1996, cartea se vrea un roman-document despre un fapt real din istoria Columbiei. În noiembrie 1990, zece jurnalişti sînt răpiţi şi ţinuţi ostatici de Pablo Escobar, şeful Cartelului de la Medelin, în contexul negocierilor cu guvernul pentru ca narcoteroriştii să nu fie extrădaţi în SUA. Urmare a unor contacte complicate, la 19 iunie 1991, Pablo Escobar se predă autorităţilor, în schimbul asigurării unei protecţii de stat într-o închisoare de since-fiction în materie de pază.Ulterior, Pablo Escobar va evada, pentru a-şi găsi sfîrşitul pe 2 decembrie 1993. Citiți tot articolul →