Cei care se întorc dintr-o călătorie în Grecia au despre ce vorbi, acasă şi, mai ales, la serviciu. Admiratorii Greciei antice vor vorbi despre Acropole, Mycene, Delphi, Epidaur, Cnossos şi Phaistos, locuri ştiute, nu doar de cei care au făcut şcoala la vremea ei, dar şi de cei care frecventează doar Google. Amanţii unei mîncărici bune, stropite cu o băuturică şi urmate, fireşte, de o plimbărică vor vorbi despre Plaka din Atena, dar şi despre barurile, restaurantele şi cafenelele din porturile Hieraclion şi Xania sau din Matala. Credincioşii ortodocşi, ale căror călătorii sunt botezate cu numele de pelerinaje, ca să pară sfinte, vor vorbi despre bisericuţele bizantine, supravieţuitoare ale ocupaţiei turceşti. Femeile vor vorbi despre magazine deşi, din cîte am înţeles eu, faţă de cele de la Paris şi Londra, cele din Atena sunt dezamăgitoare. Eu însă nu voi vorbi aici nici despre monumentele Antichităţii, nici despre restaurantele şi barurile prezentului, nici despre vechii, nici despre noii greci. Voi vorbi despre cîini şi mîţe! Citiți tot articolul →

Mi-aţi spus că pe Virgil Măgureanu, actualul şef al SRI, l-aţi cunoscut înainte de Revoluţie. De altfel şi el este un personaj misterios. Generalul Militaru mărturiseşte că împreună cu Iliescu şi Măgureanu au format un grup care a complotat în parcuri împotriva regimului. Pe Măgureanu l-aţi atacat deseori în publicaţiile dumneavoastră. Care-i misterul lui? Înainte de decembrie 1989,cînd stăteam pe Ştefan cel Mare, eu eram la etajul 4 şi Virgil Măgureanu la etajul 3, chiar sub mine. Am avut şi foarte multe probleme. Fosta mea nevastă lăsa apa deschisă şi îi strica tapetul. Niciodată nu mi-aş fi imaginat că Virgil Măgureanu ar putea fi amestecat în ceva secret. Mi s-a părut a fi un mediocru. Deşi am fost vecini vreo patru-cinci ani, numai fosta mea soţie avea relaţii cu familia Măgureanu. Citiți tot articolul →

Ce mai face scriitorul Ion Cristoiu? Pe cît m-am împlinit ca jurnalist, pe atît m-am ratat ca scriitor. Am vrut să scriu o carte despre Beniuc, una despre Corneliu Zelea Codreanul una despre Lovitura de stat de la 23 august 1944. N-am terminat nici una pînă acum. Și nici nu cred c-o să termin vreodată. Împing atît de departe documentarea pentru o carte încît nu o mai termin niciodată... Uneori seriozitatea mea e chiar stupidă! Dar nu sînt un superficial, am obsesia preciziei! Fiind asistent, trebuia să-mi dau doctoratul. M-am înscris cu o teză despre politica partidului în domeniul literaturii. Era simplu, putea să fac o compilaţie din Marx, Engels şi Ceauşescu şi... cam atît. Mai ales că profesorii îmi spuneau că mai important e cheful de după susţinerea lucrării. Eu mi-am zis că nu pot să fac aşa ceva şi că trebuie să mă pregătesc. Şi atunci mi-a venit ideea să scriu istoria literaturii proletcultiste... M-am apucat să citesc tot ceea ce s-a scris între 1944 şi 1957. De la revista „Femeia“ la literatura serioasă. Aşa am descoperit un mare scriitor: Eusebiu Camilar. Citiți tot articolul →

Călătorul în străinătate poartă cu sine, chiar de la trecerea graniţei autohtone, convingerea că ţara spre care se îndreaptă diferă fundamental de a lui. Fireşte, şcoala l-a învăţat că extratereştrilor de aia li se zice aşa, extratereştrii, pentru că trăiesc în afara Terei şi, în consecinţă, oricît de costisitoare ar fi compania turistică, ea nu-ţi poate oferi nici măcar în Alaska extratereşti la tavă. Totuşi, undeva în adîncurile sufletului de călător, pîlpîie speranţa că vei întîlni oameni şi obiceiuri ciudate, despre care vei putea vorbi la întoarcere, nu fără o anume mîndrie. Dînd curs acestei nevoi, exploatarea tradiţiilor duduie din plin pe toate meridianele lumii. Mai complicate şi mai interesante sînt alte forme de exploatare turistică. În prima zi a vizitei la Tokyo, ajungem la templul şintoist Asakusa. Tradiţia obligă aici pe credincioşi să bea dintr-o cană cu coadă lungă de lemn înainte de a se ruga. Evităm cu brio momentul, dat fiind că avem deja experienţa catastrofei igienice numite cana de la fîntînile româneşti. Citiți tot articolul →

Dacă ar fi să-l credem pe Charles Diehl în al său eseu dedicat Veneţiei, forţa Republicii s-a bazat printre altele - dacă nu chiar în primul rînd - pe informaţiile ample și exacte despre celelalte ţări şi locuri ale lumii. Pe lîngă nobila datorie de a şterpeli tot ce li se părea util Serenissimei - de la moaşte pînă la statui - negustorii veneţieni o aveau şi pe aceea de a căsca bine ochii şi a nota ceea ce întîlneau în cale. Ochiul lor era format pentru a sesiza realităţile exacte, şi nu imagini, tablouri, peisaje şi, cu atît mai puţin, impresii personale. Pentru noi, cei de azi, Cartea Minunilor, în care Marco Polo îşi povesteşte cei 24 de ani ai Popasului în China (1271-1295), trece drept o carte de călătorie, situată undeva între proză şi reportaj. Marco Polo e însă un veneţian tipic. În prima jumătate a secolului al XIII-lea, Lumea se confruntă cu evenimentul crucial numit invazia mongolă. Citiți tot articolul →

Niţă Corcobel a făcut avere falimentînd mai multe combinate de Îngrăşăminte Chimice din ţară. Punea mai întîi ochii pe unul care mergea bine. Îl ajuta fostul secretar cu Economicul de la Comitetul Central al PCR. Acesta ştia mai bine decît Ceauşescu situaţia fiecărei întreprinderi din România. În ultimii ani ai comunismului, văzînd ce se întîmplă în jur, secretarul îşi făcuse un dosar cu starea economiei româneşti. Socotea că după, cumpărînd pe degeaba întreprinderi, combinate, chiar şi ateliere se va îmbogăţi. Nu i-a ieşit nimic. A fost arestat în decembrie 1989 şi, la ieşirea din puşcărie, după cinci ani, pe motiv de boală, descoperi că alţii i-o luaseră înainte. Niţă Corcobel dădu de el în tîrgul Vitan-Bîrzeşti, încercînd să vîndă pe valută operele lui Ceauşescu. Îl angajă imediat ca specialist în Economia românească pe cale de a se privatiza. Citiți tot articolul →