1. Într-o scrisoare din 4 august 1944, reprodusă în Astra, nr. 2, februarie 1967, Lucian Blaga mărturisea că scrisese deja 150 de aforisme. În 20 noiembrie 1946, numărul acestora ajunsese la 350. O parte însemnată din ele îşi vor găsi locul în volumul Discobolul, tipărit în 1945, la Publicom. Ca şi alte apariţii marcante din anii imediat postbelici (Ştanţe burgheze de G. Bacovia, Fantezii răsăritene de M. Sadoveanu, Una sută una poeme de T. Arghezi), volumul lui Blaga nu se bucură de primirea meritată. Epoca, neliniştită din punct de vedere social-politic şi economic, era cu privirile îndreptate spre alte lucruri decît o culegere de aforisme ale unui scriitor cu un trecut etichetat de comuniști drept suspect. Avînd în vedere că aforismul e un gen mult cultivat de autorul Trilogiei cunoaşterii (L. Blaga debutează în 1919 cu un volum de aforisme, Pietre pentru templul meu, iar culegerea Elanul insulei, apărută în 1977, la Editura Dacia, reuneşte un număr impresionant de texte), apare chestiunea motivelor care l-au determinat pe marele poet şi filosof să apeleze la o asemenea formulă. Citiți tot articolul →

Nu i-aş sfătui pe cei slabi de inimă să meargă la Amsterdam. Şi nu pentru că tentaţia de a consuma droguri uşoare e atît de mare încît, după o săptămînă de stat prin Caffe Shop-uri, singurele localuri unde se poate consuma legal canabis, inima ar slăbi în chip periculos. Şi nici pentru că prezentatoarele de la televiziune sînt atît de urîte că rişti un infarct înainte chiar de a apăsa pe telecomandă. Nu, nu din aceste cauze Amsterdamul e contraindicat celor slabi de inimă. Cauza o reprezintă bicicletele. E de notorietate că vehiculul pe două roţi ţine loc în Olanda de elicopter, de tren, de Mercedes şi de autobuz. Pe bicicletă merge olandezul la serviciu, la cumpărături, la muls vacile şi chiar la recepţii. Pe o stradă din Amsterdam am văzut într-o seară cîteva doamne în ţinute de lux, cu pantofi ale căror tocuri costă cît salariul mediu al unui şef de clinică din Est, cu umerii dezgoliţi de rochiile elegante. Mergeau pe bicicletă spre o clădire de birouri. Prin ferestrele larg deschise se vedeau domni eleganţi, ţinînd în mînă pahare. Nu pentru a bea cu ele, ci pentru a explica poziţia firmei lor faţă de iminenta creştere a impozitelor. Citiți tot articolul →

Am însoțit, alături de alți jurnaliști, de diferite culori politice, pe Ion Iliescu în călătoria sa în Federația Rusă, din zilele de 3–5 iulie 2003, avînd în centru Semnarea Tratatului româno-rus. A fost pentru mine un prilej istoric de a pătrunde în Kremlin, de a fi martor la un eveniment important postdecembrist, ba chiar de a participa la dejunul dat de Vladimir Putin în cinstea delegației noastre. Mi-am publicat însemnările din acest voiaj profesional în 2007, la editura Historia, sub titlul Dejun cu Vladimir Putin, volumul În vestă printre fracuri, din seria de note satirice de călătorie peste hotare, Lumea văzută de un român rupt în fund. S-a discutat mult în timpul din urmă, pe fondul Crizei ucrainene despre Rusia, despre Moscova, despre Vladimir Putin. M-am gîndit că însemnările mele de călătorie au azi și valoarea unor amintiri. Chiar dacă satirice, ele dau seamă de o realitate semnificativă trăită de mine în urmă cu peste un deceniu. Citiți tot articolul →

Cea mai mare experienţă a mea este să citesc acum, după Revoluție, literatura interbelică, istoria lumii moderne. Sigur, îl citeam înainte pe Caragiale, pe Camil Petrescu, pe Cezar Petrescu, pe Rebreanu, dar pentru mine multe lucruri rămîneau străine. Citeam în „Patul lui Procust“ că Ladima face o gazetă, că aceasta este finanţată de Nae Gheorghidiu şi, la un moment dat, Ladima se ceartă cu patronii săi pentru că nu putea să scrie ce voia el. Acum, recitindu-l pe Caragiale, recitind „O scrisoare pierdută“, toate îmi sînt foarte apropiate. Într-un fel, reprezintă şi realitatea de acum. Am recitit „America ogarului cenuşiu“, o carte de reportaje a lui Romulus Rusan despre America. Cartea a fost scrisă în perioada lui Ceauşescu. Mi s-a întîmplat să revăd totul ca pe ceva îndepărtat, ca din perioada interbelică. Într-un loc, personajele vorbesc despre telecomandă. Telecomanda acum e o banalitate la noi. Dar pe vremea aceea, nu. Citiți tot articolul →

Thailanda e o ţară cultivatoare de arbori de cauciuc. Respectivul copac e în planul preocupărilor naţionale asemănător viei din România. La noi, cu via şi cu nepoţelul acesteia, vinişorul, se ocupă ţăranii. Acestora din urmă li se mai spune şi podgoreni. Gospodarii noştri sapă, stropesc, culeg via an de an. Niciunui podgorean nu i-a trecut prin cap, de exemplu, că strugurele poate fi, pentru turiştii japonezi, un fruct exotic, necesitînd vizitarea contracost. Genii în exploatarea turistică, thailandezii scot bani pînă şi dintr-o amărîtă de fermă de arbori de cauciuc. Ajunşi în partea cea mai turistică a Thailandei, provincia Phuket, ni se face cadou un popas la o fermă de arbori de cauciuc. Unii cititori şi-ar putea imagina că thailandezii au înălţate de-a lungul şoselelor, din loc în loc, simulacre de ferme pentru arborele de cauciuc. Nici vorbă de aşa ceva. Ca şi în cazul fermei de crocodili, vizităm contracost o fermă de arbori de cauciuc adevărată. Citiți tot articolul →

Pentru emisiunea tv, La taifas cu Ion Cristoiu, citesc în viteză, presat de timpul prea scurt rămas, O Casandră a României, cartea lui Larry Watts despre Mareşalul Antonescu, mai precis despre ofițerul Ion Antonescu pînă a deveni Mareşal. Emisiunea supune dezbaterii cărţoiul lui Teşu Solomovici Mareşalul Ion Antonescu: o biografie. Excelent negustor al scrisului său, Teşu a tras cartea mai întîi în şase exemplare. Unul l-a dat avocatului Cătălin Dancu, iubitor de istorie, dar mai ales proprietar de parale. Un altul mi l-a dat mie, la BAR, cu solicitarea de a-l citi. De la Dancu s-a ales cu sponsorizarea. De la mine, cu o dezbatere televizată, duminică seara. Şi eu şi Dancu n-am făcut o afacere păguboasă. Sînt sigur că volumul va avea succes de librărie, dat fiind subiectul, mai mult decît interzis în gubernia România. Eu m-am pricopsit cu posibilitatea unei emisiuni scandaloase, fără a risca protestele obişnuite cînd se vorbeşte despre Mareşal la TV sau în presă. Nu pot să nu remarc pozitiv faptul că Teşu mi-a făcut rost de invitaţi de marcă: Gheorghe Buzatu, Alex Stoenescu, Nestorescu- Bălceşti. Citiți tot articolul →

O tînără bruneţică, scurtă şi îndesată, cu umbra unei mustăcioare; picioare groase şi grăsuţe, fustă neagră, dezvelită, de i se văd pulpele tari şi rotunjite, ca trecute prin strung. S-a descălţat şi îşi ţine picioarele înfipte în marginea banchetei din faţă, între genunchii soţului, un tînăr ospătar, într-o bluză roşie de nylon. La un moment dat, tînărul, trădînd mişcări dulcege, de îndrăgostit, scoate termosul şi, aruncîndu-i nevestei priviri languroase, îşi toarnă apă în păhărelul de plastic. Bea puţin, ţocăind din buze, ca la ceva foarte bun. — Nu vrei şi tu? zice el, îmbiind-o, o să-ţi pară rău, nici nu-ţi dai seama ce bună e. Ea însă se ţine cu mîna de nas, pentru că trecem, cu tren cu tot, prin bătaia mirosului,venind în valuri, dinspre o fermă de porci. Citiți tot articolul →