Uniunea Europeană nu își mai aparține ca proiect comun al unor națiuni, ci a devenit proprietatea unui grup restrâns de „inițiați”

Alegerea primului Procuror Public European 
... va rămâne în memoria colectivă ca o confirmare că istoria se scrie apoi se pune în aplicare: prin roboței neo-marxiști din presa “alt-liberală”, din Comisia Europeană și Parlamentul European, 22 de state europene au participat (prin unele dintre “elitele” lor) la o farsă cu pretenții pentru selectarea șefului viitorului Parchet European. La comuniști, procurorul general al Republicii Socialiste România era ales la Marea Adunare Națională, adică la Partid. Neo-marxiștii  care îi mânuiesc pe Jean Juncker (CE), Frans Timmermans (CE) și Antonio Tajani (PE) au procedat identic și nu s-au sfiit să impună un mecanism politic în acest proces: ca o insultă pentru principiul separației puterilor din stat, numirea Laurei Kovesi de către Marea Adunare Trans-Națională de la Bruxelles a rezultat după “negocieri” de politicieni care pot fi corupți material sau ideologic prin “patroni” din umbră. Marxist-leniniștii lui Nicolae Ceaușescu și neo-marxiștii lui Juncker- Timmermas au multe lucruri în comun fiindcă, exceptând împărțirea plus-valorii capitaliste, s-au hrănit ideologic unii pe alții de mulți ani: mai mult, și comuniștii din blocul Estic, și neo-marxiștii din cel Vestic, au reușit doar să-și umple țările cu slujbe multe și prost-plătite, și cu lachei finanțați suplimentar și nerambursabil. Pentru cazul statelor din Vest, vorbim și de ONG-urile finanțate prin „filantropi” globaliști precum controversatul George Soros. Citiți tot articolul

Exclusiv: Cum a devenit Klaus Iohannis un „Rocket Man” în Ucraina, în scandalul componentelor de rachete „Satan” ajunse în Coreea de Nord

Capul lui Motoc vrem: în Ucraina, la negocieri
În octombrie 2016, la vremea când președintele Klaus Iohannis avea „guvernul lui” (Guvernul Dacian Cioloș supranumit și „Guvernul Soros”), o delegație română condusă de ministrul Apărării, Mihnea Motoc, sosea în vizită în capitala Ucrainei, Kiev, pentru discuții și promisiuni pe cooperare în domeniul cibernetic și producția de rachete. Motoc (numit de jurnaliștii ucraineni și „MotoKom”) greșise însă orașul, sau țara: dacă el, premierul Cioloș sau președintele Iohannis ar fi avut suficiente informații dinspre tandemul Serviciul Român de Informații (SRI) - Serviciul de Informații Externe (SIE) în pregătirea unei vizite în casa unui partener important precum Ucraina, poate abordarea subiectului rachetelor ar fi fost reevaluat, într-un context în care se vehicula pe diferite canale, despre interesul în finanțarea industriei militare din Ucraina (aflată „la fundul sacului”) exprimat de state cu arsenal nuclear precum Pakistan, China și Coreea de Nord. Ucraina nu este un stat vecin oarecare, ci unul unde România a finanțat pregătirea Gărzii Naționale Ucrainene, Poliției și Armatei Ucrainene (post-conflict). De data aceasta, marele aliat militar al Statelor Unite și membru NATO, România, discuta dezvoltarea unui sector despre care nu se știa cât este de securizat local și dacă era deconectat de la interesele celui supranumit la Washington „The Rocket Man” („Omul rachetă”- n.n.) : președintele nord-coreean, Kim Jong Un. Citiți tot articolul

Cuvânt la despărțirea de N. Tertulian

Nu am știință dacă în lumea noastră culturală a ajuns vestea că acum câteva zile s-a stins din viață, în Franța, esteticianul N. Tertulian. Ce-i drept, el părăsise țara cu mai bine de trei decenii în urmă, dar numele său nu poate să lipsească din orice istorie corectă și sinceră a literaturii române contemporane. Nu contest, se vor ivi,numaidecât, fervenții susținători și propagandiști ai ideologiei „vidului cultural’’ din răstimpul 1948-1989 și care îmi vor cita – desigur, ca un argument acuzativ-cartea lui N.Tertulian despre „Eugen Lovinescu sau contradicțiile estetismului’’. Carte, indiscutabil depășită și nedreaptă, gândită și scrisă sub însemnele realismului socialist și al artei ca instrument al luptei de clasă. După cum aș putea, la rândul meu, să le dau replică citând mai multe titluri din bibliografiile unor autori pe care, ei înșiși, le-ar dori îngropate și uitate. Dar nu despre asta vreau să discutăm acum, ci despre un estetician și teoretician al artei care are un merit mare și incontestabil în promovarea dialogului cultural și ideologic de la jumătatea veacului trecut , perioada unei relative dar reale deschideri. Lui N. Tertulian i se datorează substanțiale exegeze ale operelor lui Hebert Marcuse, Benedetto Croce, Georg Lukacs, Teilhard de Chardin și ale altor gânditori de excepție din veacul trecut. L-am cunoscut, pe N. Tertulian prin anul 1967, atunci când, student la filozofie fiind, mi-am luat inima în dinți și l-am căutat la redacția revistei „Viața Românească’’. Revistă în care îi citisem mai multe texte care m-au atras și m-au stimulat prin ținuta lor ca și prin referirile la teme fierbinți, definitorii, ale culturii și ideologiei Occidentale a perioadei. Citiți tot articolul

Fâsul Alexandru Cumpănașu

Din 1990 România a cunoscut din păcate o degradare constantă în multe domenii. Nu în toate. Cu siguranță cel mai important domeniu care ne afectează pe toți este Educația. Desele reforme ratate de-a lungul anilor ne-au afectat pe toți cei care am trecut prin școală sau avem copii, nepoți ori cei care se văd nevoiți să se ofere cobai noilor reforme. Schimbarea materiilor, diluarea altora precum istoria au produs un elev nou, unul cu mai puțină cultură, cunoștințe. Și nu din vina lui! Ca rezultat, valorile societății noastre nu sunt de multe ori selectate pe merit. Democrația prost înțeleasă le oferă tuturor drepturi iar televiziunile nu mai selectează de mult invitații, ținând cont de specializarea acestora pe subiectul tratat ci pe impactul pe care invitatul îl transformă în rating. Cu alte cuvinte, ratingul contează mai mult ca subiectul. Cu cât te exprimi mai neacademic, cu cât îți scapă o înjurătură sau cu cât perorezi mai mult pe lângă subiect cu atât de califici ca „persoană publică”. Azi avem o serie de candidați la prezidențiale. Dintre aceștia sunt câțiva care se declară  independenți, că ei nu au treabă cu partidele. Că ei nu mai pot fără a face ceva pentru noi. Și pentru că țara aceasta este plină de naivi, apar și tot felul de profitori care fac jocurile unor regizori pentru a bătători calea alesului la încă un mandat. Unii dintre ei, Mircea Diaconu sau Alexandru Cumpănașu se bucură de o popularizare excesivă. Unul joacă rolul popularului, celălalt al justițiarului. Unul a apărut brusc cu premeditare, altul a avut nevoie de ajutor familial pentru a se erija în salvatorul nației. Nu contează cât de goi sunt, ci că sunt popularizați. Cel care se bucură mai mult de popularizarea mass-media are mai multe șanse. Citiți tot articolul

Anti-interviu: Liviu Pleioșanu, candidat la președinție: „Dăncilă nu e șefa mea. Nu e nici măcar a ei”

Cu candidatul la președinția României, Liviu Pleșoianu: despre "ființe perfecte", "noaptea Cuțitelor Lungi" pentru oamenii lui Dăncilă, poșete, politici externe, libertatea presei, diaspora, câinele lu' Barna, PSD "închis într-un sertar" și "fantomele de la Guvern" "CANDIDEZ PENTRU CĂ NU SUNT PERFECT" Reporter: Spuneți-mi o cifră, între 1 și 7. Liviu Pleșoianu: 3! Reporter: Era 4, mai greșiți și dvs. Nu sunteți perfect da' candidați la prezidențiale. Liviu Pleșoianu: Tocmai de aceea candidez, pentru că nu sunt perfect. Dacă eram, nu candidam. Avem deja candidați care sunt ființe perfecte - Iohannis și Barna. Cei doi s-au teleportat direct din Galaxia Imaculaților. Ca atare, candidez pentru diversitate. Ar fi plictisitor ca în Turul Doi să ajungă două ființe perfecte. Reporter: La Constanța au huiduit-o vreo șapte protestatari pe Viorica Dăncilă. Am văzut poze: unul avea burtă, cred că era pe pensie specială. La dvs n-a venit niciun roboțel "rezist" să vă răstoarne scena? Așa cum s-a mai întâmplat de Crăciun, la București? Liviu Pleșoianu: Nelipsiți au fost la fiecare protest pe care l-am anunțat. Dar prezența lor a făcut lucrurile mult mai interesante. De pildă, o ființă bizară care aduce doar ca formă a om ne-a amuzat pe toți în față la Cotroceni, când protestam cu portocale. Un ro-BOT care turuia fraze neverosimile, fără părți de propoziție și fără părți de vorbire... Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Despre Nenea Sile, mereu, numai cu drag

Am încercat și voi încerca să evoc în acest colț de pagină personalități și întâmplări despre care cred că le pot readuce în atenția cititorilor sub emblematica sintagmă „memorabile”. Nu ascund că este vorba despre o grilă de apreciere selectivă, iar unele personaje sau evocări ar putea fi contestate sau refuzate de către cineva pentru motive asupra cărora nu am dreptul decât să emit supoziția că sunt numai și numai de bună credință. La rândul meu, am încredere că și ceea ce am ales să evoc aici va fi înțeles și apreciat cu aceeași monedă. Astăzi, de pildă, am ales să scriu câteva emoționate rânduri despre un Om și un Artist de excepție: compozitorul și dirijorul Sile Dinicu. Lucru oarecum surprinzător atâta vreme ce prietenii mei din presă și, mai nou, din social media mă cunosc doar ca jurnalist și comentator al unor evenimente politice și culturale. Cu toate acestea, o asemenea derogare își are motivele sale pe care îmi permit să le explic înainte de a scrie ceea ce am simțit nevoia să scriu de data asta. Trebuie, așadar, să spun că, acum mai bine de cinci decenii și jumătate, elev de liceu fiind, la Caracal, luam lecții de pian. Și nu cu oricine, ci cu doamna Sofia Dinu, soția singurului general (în rezervă) al urbei, Grigore Dinu, dar mai ales fosta profesoară a compozitorului Radu Șerban. Pe care am avut mare bucurie și deosebita onoare să îl cunosc, devenind, cu timpul, prieten apropiat cu fiul său, poetul și eseistul Radu R. Șerban, cel care își luase pseudonimul Gheorghe Vâlcu. Se anunța, pe atunci, la începutul anilor '60, un promițător climat de deschidere culturală și politică, al cărei punct culminant a fost atins în perioada 1965-1971 , deschidere relativă dar reală care nu avea cum să nu se regăsească și în viața spirituală a urbei mele natale. Citiți tot articolul

Între Centenar și Tratatele de Pace

Centenarul României Mari a fost un moment al timpului nostru care ne-a demonstrat că societatea este atât de divizată încât nu putem construi nici măcar cultural. Oricât s-ar strădui oamenii de bună credință, politicul îi blochează. Istoria, materia esențială din programa școlară, a fost ciuntită atât de des, încât mulți profesori de istorie nu mai sunt concentrați pe materie ci sunt preocupați de formarea normelor. De la orele de istorie, de la materie de Bacalaureat, am ajuns la ora de istorie. O istorie semnificativ diluată. Ce se poate preda ”într-o oră de 50 de minute”, o dată pe săptămână? Este normal să avem în programa școlară mai multă istorie universală decât istoria românilor? Se preocupă cineva de cultura generală a generațiilor de elevi? Sunt preocupați specialiștii în educație de materiile care stau la formarea culturii generale, a cunoașterii identității naționale? A cunoașterii istoriei românilor (nu istoriei României cum din păcate scrie pe multe manuale). Spre deosebire de multe alte state, românii au demonstrat că au avut continuitate, că aportul românilor la cultura universală este unul de luat în seamă și demonstrează că în momentele cheie, elitele și-au pus toată priceperea pentru realizarea scopului suprem, înfăptuirea României Mari. Au crezut în scopul lor și au identificat și argumentat crezul românilor. Cine ar fi crezut la începutul primul război mondial că la sfârșitul acestuia, românii vor avea România Mare? Momentele de continuitate din perioada 1848 – 1859 – 1878 – 1918 merită popularizate și cunoscute ca exemplu de continuitate pentru scopul primordial al românilor. Câți din generația de astăzi mai sunt preocupați de trecutul nostru? Câți mai au disponibilitatea de a se apleca și înțelege că trăiesc într-o țară care nu s-a format deodată ci printr-un complicat proces istoric pe parcursul câtorva epoci. Cu multe sacrificii. Citiți tot articolul

„Planul Kalergi” și baba mioritică

Prin anii '30, Richard Coudenhove Kalergi mărturisea în cartea Idealismul practic că „omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele și clasele de astăzi vor dispărea treptat ca urmare a eliminării spațiului şi timpului. Rasa eurasiatică-negroidă va fi rasa viitorului, similară la aspect cu vechii egipteni şi va înlocui diversitatea popoarelor și indivizilor. (…) Ne-am propus să transformăm europenii într-o rasă metisă”. De atunci a trecut aproape un secol și planul contelui, el însuși un produs al metisajului, este pe cale să se înfăptuiască. Fiindcă, de pildă, eseistul Jean-Paul Gourévitch se folosește de date concrete când susține că „schimbarea populației este incontestabilă. Am luat ultimele cifre oficiale – cele ale Oficiului Francez pentru Imigrație și Integrare. În Franța, există 11% dintre imigranți în sensul deplin al cuvântului, adică oameni născuți într-o țară străină din părinți străini. Dacă adăugăm descendenții direcți, indiferent dacă provin din părinți străini sau dintr-un cuplu mixt, ajungem la 24%. Aceasta este o proporție mult mai mare decât orice s-a înregistrat în trecut.” Deși nu am la îndemână statistici la zi, bănuiesc că și în Belgia, Elveția sau în Olanda lucrurile stau cam la fel. Anglia nu-i departe nici ea, ca și Austria, Spania și Germania ori țările scandinave, doar Italia rezistă încă noii scrânteli a omenirii - înlocuirea popoarelor autohtone din Occident cu imigranții din Africa de Nord și din Orientul Apropiat. Cum altfel, de vreme ce ISESCO, organizație care include 54 de țări (echivalentul musulman al UNESCO), pretinde pur și simplu „că francezilor trebuie să li se dea o educație bilingvă franco-arabă, nu numai pentru cei care provin din imigranți, ci și pentru cei care sunt descendenții autohtonilor. Citiți tot articolul

De ce ar trebui ca președintele Iohannis și ministrul Mănescu să prezinte scuze lângă condoleanțe atunci când vorbesc de atentatul de la Kabul: Ambasada României nu se afla în zona securizată a campusul Green Village, ci într-o zonă vulnerabilă, departe de celelalte ambasade

Dacă serviciile secrete românești ar fi
... monitorizat cel puțin relatările publice din Afganistan referitoare la atacul terorist asupra Ambasadei României din Kabul, atunci poate că principalii coordonatori ai politicilor externe - Președinția României și Ministerul Afacerilor Externe - ar fi servit națiunii nu doar condoleanțe pentru familia diplomatului român ucis, dar și scuze: ceea ce oficialii români ocolesc este faptul că mini-Ambasada României la Kabul nu se afla în interiorul zonei fortificate Green Village așa cum relatează oficialii români (preluați fidel de mass-media copy-paste din Divizia Presă), ci într-o zonă învecinată (Qabel Bai), izolată de zona diplomatică și vulnerabilă ca securitate: în timp ce birourile NATO sau ambasadele celorlalte state se află parțial sau total, protejate de un zid de apărare, sediul diplomatic românesc se afla „în afara” zidului. Ambasada Bulgariei, de exemplu, se află la o oră de mers pe jos de cea a României, în aceeași zonă cu ambasadele Canadei sau Statelor Unite, în zona diplomatică Wazir Akbar Khan, pe strada 15. Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Cum a rămas Garufa Florăreasa cu un pol minus în gestiune

O lege nescrisă și, tocmai de aceea, imbatabilă, a cafenelei „Tosca’’ prevedea aceea că orice membru activ al confreriei venea încă de la primele ore de program, adică pe la 8 și ceva dimineață, își comanda cafeaua și coniacul aferent, după care aștepta să apară un binevoitor care să îl ajute la descărcarea de gestiune. Aici, la București, le ziceam, unor asemenea oameni cu baierele pungii deschise, binevoitori, dar, peste câțiva ani, jurnalist cu acte în regulă fiind, am aflat că la Timișoara li se spunea mai frumos:donatori. Prin excelență, acela care, în acea vreme romantică a studenției noastre, anii 1965-1971, s-a remarcat ca fiind un brav și statornic practicant al acestei îndeletniciri, a fost George Țărnea, neîntrecutul baladist, romanticul împătimit și fratele meu de bohemă. Care, la orele 8 fix trecute se înființa la masa de lucru din cafine, își comanda cafeaua, coniacul și citronada, după care se apuca de scris. Și, cum există un geniu protector al … toscanezilor, nu se putea ca nota de consumație să nu fie achitată. Dacă nu pe loc, oricum, în termeni rezonabili, adică atunci când luam banii de la revistele la care începusem să colaborăm câțiva dintre cadrele de nădejde al cafe-barului „Tosca”. Puteau,însă,să existe și zile mai puțin norocoase și atunci nu ne rămânea decât să contăm pe înțelegerea frumoaselor ospătărițe - Any mică și Any mare, Silvia și Ica, ca și a celor doi responsabili ai unității, nenea Beca și nenea Papari. Citiți tot articolul
1 2 3 12
Interviu cu Alexandru Cumpănașu, despre cazul Caracal, despre candidatura lui la președinție

Miercuri, 4 septembrie 2019, de la ora 19.00 la ora 20.00, la emisiunea „Gândurile lui Cristoiu”, am avut un dialog cu Alexandru Cumpănașu. Aceasta este redarea integrală a emisiunii.

Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi
Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”: