Într-un interviu prietenesc luat de Marius Tucă Gabrielei Firea aflăm că actualul primar al Bucureștiului își dorește să câștige și următorul mandat de primar al Capitalei dar în același timp își dorește să candideze la prezidențiale. Pentru a dovedi cât de important este partidul pentru ea, lasă de înțeles că ar putea candida și independent, dacă nerecunoscătorii ei colegi, nu o desemnează pe ea ci pe Viorica Dăncilă. Recomandată doar de funcție, actualul primar al Bucureștiului și-a propus să se bată cu Iohannis pentru postul cel mai râvnit de un politician. Singura asemănare între cei doi este aceea că nu au făcut mare lucru (de fapt au încurcat mai mult) ci au încercat prin declarații critice să transfere capital politic. În România, mulți nu se uită la fapte ci la imagine. Gabriela Firea, după Dragnea, a revenit în partid și vrea să candideze, probabil pentru a-i dovedi soțului ei, F. Pandele că poate și ea să candideze. Preocupată de ”soarta partidului”, soția candidatului F. Pandele la președinție, face apel nu doar la PSD ci și la ALDE și Pro România să susțină candidatul comun care ar putea fi ea. Care sunt realizările sale ca politician? Ca primar? Ce o recomandă? Citiți tot articolul →

Soarele începea să pripească și viața își relua ciclul netulburat de veacuri. Toate se schimbau în jur - culorile, mirosurile, sunetele... Nimic nu mai era ce fusese. Ce mai vrăjitorie ! îmi repetam întruna, uimit de prefacerile naturii. Mirări de copil, candide, inocente, irepetabile... Mă înfășuram cu întrebările cărora nu le găsisem încă răspunsurile și cutreieram prin copilărie, grăbit să-i aflu misterele și nemărginirile Primăvara năvălise dintr-odată și pământul, zvântat de vânturile șuierătoare, scâncea. Când mai subțire, când mai gros, după cum i se năzărea. Alteori, îl auzeam șoptind vorbe neînțelese. Degeaba îmi lipeam urechea de buzele lui zbicite, nu deslușeam decât un muget înfundat. Huruitul venea de departe, de foarte departe, de parcă o cireadă de tauri se încura prin preriile adâncurilor necuprinse. Din loc în loc i se încrețise pielea nămoloasă, pe unde zăcuseră niscaiva băltoace deunăzi. Cerul băuse cu sete apa și rămăsese doar aburul căldicel și sălciu. Îl luam în căușul palmelor și mi-l băgam în sân, îmi plăcea al naibii de mult senzația aia gâdilicioasă. În alte locuri se căscaseră niște crăpături atât de negre și de înfricoșătoare încât mă rugam dârdâind să nu iasă din hăul fioros balaurii cei sângeroși. M-ar fi sfâșiat cu miile lor de guri, de dinți, de fălci! Și o rupeam la fugă, fără să mă uit în urmă. Cădeam lat pe un gorgan din câmp, înconjurat de gărgărițe și greieri. Citiți tot articolul →

SRI, tăcerea cea dintâi
SRI refuză să răspundă publicației cristoiublog.ro dacă în zilele alegerilor euro-parlamentare din mai 2019, au existat atacuri cibernetice. SRI nu este un organizator de alegeri, ci apără „constituționalitatea” alegerilor: pe acest principiu, alegerile la români au ajuns prizoniere ale serviciilor speciale, introduse peste tot pentru „protecția” voinței poporului. În plus, la vârful „pilonilor” pe care se sprijină sistemul electoral (Ministerul Afacerilor Externe, Autoritatea Electorală Permanentă, Serviciul Român de Informații și Serviciul de Telecomunicații Speciale) directorii eminamente civili, fără vreo interacțiune „culturală” cu serviciile, par a fi pe cale de dispariție: cu președintele AEP, Constantin Mitulețu-Buică și directorul STS Ionel Vasilca, „formați” la Academia SRI, stând ferm lângă directorul SRI și fostul bursier sorosist Eduard Hellvig, respectiv lângă Theodor Meleșcanu, un apropiat SIE.
Azi la BEC un vot depui, mâine el va face pui Dacă de la sosirea lui Hellvig la comanda SRI, Sistemul din România s-a închis într-o „carapace” informațională, iar contribuabilii nu mai știu foarte precis pe ce se duc impozitele lor (plătite inclusiv pentru transparentizarea așa-numitului „Sector de Securitate”), găsim în schimb, de partea cealaltă, foști elevi ai proiectului SRI Citiți tot articolul →

Revelion… în prelungiri

Anul 1968 nu debutase prea fericit, măcar pentru unii dintre noi, studenţi ai facultăţii bucureştene de filosofie. Din varii motive, atât subsemnatul, cât şi minunatul prieten, veşnic-baladist-îndrăgostiul George Ţărnea, „bisam” anul II. (George chiar îl… trisa!) Alţii, tot din gaşca noastră de boemi, deşi promovaseră anul – fireşte, tot în prelungiri, adică la reexaminări – nu aveau medie de bursă. Aşa încât, deşi plănuisem încă de la plecarea în vacanţa de iarnă, ca, în cea de-a doua săptămână a noului an, să facem un revelion pe cont propriu, un revelion… în prelungiri, sorţii nu păreau să ne surâdă. Banii erau pe sponci, iar colaborările de la reviste, pentru George şi pentru mine, nu ne ajungeau nici măcar de o agapă la „Pisica epileptică”. (Pentru mai tinerii cititori, „Pisica epileptică” era numele conspirativ al restaurantului „Bihor”, ulterior „Tismana”, din spatele clădirii Universităţii.) Când totul părea pierdut, salvarea a căpătat un nume: Morel Zelţer, minunatul meu coleg de cameră din blocul E, căminul Grozăveşti. „Copilaşii durerii – ne-a luat el cu binişorul – eu mi-am luat cartela şi am „măritat-o” pe 300 de lei; vă dau câte 100, voi mi-i daţi când luaţi banii dela gazete!” Zis şi făcut! Pe loc am decretat: „La Continetal!” Acesta fiind barul de noapte, aflat la subsolul clădirii năruită la cutremurul din 4 martie 1977, bar care, la acea vreme, era unul dintre cele mai selecte localuri din Bucureşti. Ca să fie masa bogată, am cooptat doi co-militanţi: pe Gică Tudose şi pe Telu Catrina şi ei, tot studenţi la filosofie. Citiți tot articolul →

Este Turcia, membru NATO amenințată din punct de vedere al securității? Există dubii ca în cazul unei amenințări aliații din NATO nu și-ar respecta obligațiile? Sau este o decizie de schimbare a direcției diplomatice și militare a Turciei? Dincolo de motive, realitatea este evidentă. Pentru prima dată în istoria NATO, un stat membru a cumpărat armament din Rusia. De ce? Pentru că Federația Rusă este aliatul de încredere al Ankarei în acest moment. O astfel de apropiere a mai existat. Ignorate la Tratatele de Pace de la Paris, la 16 martie 1921 Rusia sovietică prin Lenin și Turcia lui Mustafa Kemal, semnează la Moscova un tratat de prietenie prin care este stabilită frontiera turco-sovietică din Transcaucazia. Cu aceste tratate încep practic relațiile (sub o nouă formulă) dintre cele două state. Neconsolidat, statul turc, prin conducătorii săi manifesta interes deosebit față de Uniunea Sovietică. Fiind cel mai puternic vecin al său, Turcia a căutat soluții pentru a coopera benefic cu sovieticii. Pe parcursul perioadei interbelice a ”ascultat” de prietenul rus. Spre exemplu, Turcia nu a semnat Pactul Balcanic (1934) înainte de a avea permisiunea Moscovei. La trei ani de la evenimente, în Turcia și în toate ambasadele sale se sărbătorește Ziua Democrației și Unității Naționale. Ce pot înțelege oficialitățile care trec pragul ambasadelor turcești? Că ziua în care s-a tras cu tancurile, elicopterele și avioanele pe străzile din Turcia este ziua democrației? Că până atunci nu era democrație? Că președintele turc a instaurat democrația? Că ”democrația turcească” diferă de celelalte democrații? Sau că unitatea națională înseamnă răbdarea societății turce în preocuparea oficialilor de a rezolva problemele economice? Citiți tot articolul →

Cum se fabrică un pre-marxist: filosoful mon-ciu A intrat, de multișor poveste, în folclorul facultăților de filosofie isprava noastră, a celor de la București, care am fabricat și am pus în circulație acel (fals) curs despre așa-zisul filosof prea marxist chinez Mon-Ciu. Dovadă că, atunci când ne-am cunoscut,printre primele lucruri despre care a dorit să discutăm cea care avea să îmi fie soție a fost tocmai această năzdrăvănie. Lucru cu atât mai interesant cu cât ea a absolvit psihologia la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași în anul 1976,iar noi, făptașii, părăsisem facultatea bucureșteană în 1971! În plus, odată intrată în folclor istoria filosofului Mon-Ciu, avea să cunoască felurite variante unele chiar foarte departe de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Motiv în plus pentru a i relua și aici, în acest ospitalier colț de pagină. Și, pentru a intra în atmosferă trebuie să spun că una dintre ideile, puţine, dar fixe, ale filosofiei oficiale de până la jumătatea anilor ’60 a fost cea a precursorilor marxism-leninismului, adică a gânditorilor care, deşi nu au fost contemporani cu „dascălii proletariatului” au avut idei care i-au premers. De unde reacţia sănătoasă de persiflare venită din partea noastră, a studenţilor nevoiţi să repetăm, până la supra-saturaţie, clişeele.O asemenea replică ştrengărească la aceste inepţii anchilozate este cea despre „filosoful materialist chinez Mon-Ciu”. Ne aflăm, aşadar, în iarna anului 1967. Cu un an în urmă, la facultatea de filosofie a Universităţii din Bucureşti, luase fiinţă secţia de sociologie, după atâția ani în care, potrivit faimosului Dicționar de filozofie( cu „z” nu cu „s’!’) apărut în 1954 sub coordonarea lui Boris Ponomoriov, sociologia, alături de genetică, de cibernetică și de psihanaliză era considerată… o pseudo-știință. Citiți tot articolul →

Un dublu-standard uriaș
Atitudinea ruptă de realitate față de România a organismului Grupul Statelor Împotriva Corupției (GRECO), susținută deschis de unii procurori “haștag rezist” din Parchetul General (și tolerați de Ministerul Justiției ca procurori “haștag rezist”) are motive subtile, ce conduc pe alocuri spre faptul că șeful organismului, judecătorul croat Marin Mrčela, are ca “model de campanie globală anti-corupție” un “model rulat în parteneriat cu Fundațiile Soros”. Într-o țară precum România, guvernată cu opozanți publici ai controversatului “filantrop” nord-american, George Soros, impunerea unui dublu standard controversat de către colaboratorii- cărători de flipcharturi și cafea ai lui Mrčela apare, în consecință, ca fiind “cu dedicație”: spre exemplu, faptul că GRECO este interesat doar de Secția Specială (SIIJ) a procurorului Adina Florea, nu și de misteriosul Serviciu de combatere a infracțiunilor din justiție din cadrul DNA-ului lui Kovesi- un fapt care constituie cumulat o rușine, o nedreptate și un dublu-standard uriaș. Citiți tot articolul →

În urmă cu doi ani, la 12 iulie 2017, septuagenarul Luiz Inácio Lula da Silva, ex-președintele Braziliei în perioada 2003-2011, a fost condamnat, în apel, la 9 ani și 6 luni închisoare pentru corupție. Instanța de control judiciar i-a redus astfel pedeapsa inițială de 12 ani aplicată de judecătorul Sérgio Moro, devenit apoi ministrul Justiției în mandatul lui Jair Bolsonaro, validat în 2018. Completul a stabilit că fondatorul Partidului Muncitorilor (PT) a primit cu titlu de mită, prin intermedierea unei firme de construcții, suma de 1,2 milioane de dolari, adică echivalentul modernizării apartamentului personal situat pe o plajă din mirifica Guarujá (acolo unde locuiește și Pelé), la vreo 60 de kilometri distanță de Santos. În contrapartidă, împricinatul a facilitat concernului Petroleo Brasileiro încheierea unor contracte avantajoase cu statul, în tradiția oricărei societăți întemeiate pe capitalul sălbatic. Considerat un fel de „Mandela al Braziliei”, înaltul demnitar, acum încarcerat, este probabil personajul cel mai charismatic al Americii de Sud din ultimele decenii. Întrucât, la părăsirea președinției, cota sa de încredere se ridica la 83 %, destui concetățeni au încercat să-l convingă să modifice textul constituțional ce-l împiedica să candideze. Citiți tot articolul →

A fost comunismul mai rău ca nazismul? Este o ideologie extremistă, de preferat în dauna alteia? De ce nu reușim să arătăm totalitarismul în adevăratul lui sens ci ne preocupăm să scoatem în evidentă doar etape din trecutul stângii și nu și din partea dreaptă? Mergem pe ideea că tot ceea ce s-a întâmplat pe perioada în care regimul a funcționat a fost rău sau încercăm să cuprindem epoca în complexitatea ei? Într-o societate precum România, aflată în derivă din punct de vedere cultural, considerăm că este nevoie de cât mai multe muzee. Cu siguranță, cei care trec pragurile unui muzeu, află, cunosc, pleacă cu idei despre specializarea muzeului vizitat. Cu condiția ca poveștile să fie bazate pe documente istorice, pe adevărul istoric. Spre exemplu, cu aviz din partea unor istorici preocupați de adevărul istoric și nu de genul unora precum Lucian Boia sau Vladimir Tismăneanu. De-a lungul timpului au mai existat tentative de înființare a unui muzeu al Durerii la Cluj-Napoca din inițiativa deputaților PRM la acea vreme, Ioan Miclea și Radu Ciuceanu, în 2003. În 2012, parlamentarii Giurgiu Mircia, Movilă Petru, Amet Aledin și Tudor Ciuhodaru au depus un proiect de înființare a Muzeului Comunismului pentru ca un an mai târziu să apară un alt proiect al deputatului Todirașcu Valeriu pentru preluarea Casei Radio din București și transformarea ei în Complex Muzeal care să cuprindă Muzeul Dictaturii Comuniste. Citiți tot articolul →

Am sabotat colaborarea „Scânteii Tineretului” cu un ziarist cu stagiu în ilegalitate!

Prin 1978 parcă, în preajma unui „număr special” pentru aniversarea zilei de 8 mai – ziua creării PCR- , pe ând mai aflam la CC al UTC cu un articol pe care urma să îl semneze un tovarăș din conducerea organizaţiei, s-a petrecut una dintre nostimadele care au rămas de pomină în istoria orală a gazetei şi, poate, nu numai a ei… Nici nu intrasem bine în birou, cu texul văzut și aprobat, că mă cheamă la el vechiul meu coleg de studenţie, Emil M. De data aceasta, însă, în calitatea sa oficială, aceea de secretar general de redacţie. - Şerbane, gluma e glumă şi treaba e treabă. Ai stat toată dimineaţa la UTC. Unde e articolul? L-au aprobat, mai sunt observaţii? Nouă ne crapă buza să fim în grafic cu ziarul şi tu te ţii de farse, la telefon. Cum, de data asta- spre deosebire de alte dăți- nici nu dădusem telefon în redacţie, dar și pentru că nu au fost observaţii la materialul pe care tot eu îl încropisem, am răspuns fără să clipesc dând toate explicaţiile cuvenite. Numai că, în loc să se însenineze, chipul prietenului Emil se înnegura şi mai tare. - Tu cunoşti un gazetar, de fapt un ilegalist, Ioan Felea? - Cum să nu, vechi gazetar comunist, membru de partid cu stagiul în ilegalitate. Citiți tot articolul →