Zilele trecut m-am aflat la Salonic unde am participat la o conferință dedicată războiului greco-turc. O sută de ani este o perioadă suficient de mare ca istoricii să poată ajunge la concluzii bazate pe știință și nu pe subiectivism. La noi, anul trecut, în Anul Centenarului, istoricii au evocat Marea Unire și din prisma împlinirii acesteia. Acum, în Grecia, am ascultat istorici greci care au evocat războiul greco-turc cu amărăciunea neîmplinirii. Pentru grecii din 1919, războiul era oportun și punea în discuție recuperarea Constantinopolului cu toată zona Traciei și a Izmirului. În fond, cei mai mulți greci locuiau la Izmir (Smyrna) iar sediul Patriarhiei era (este și acum) la Constantinopol. Toți știau că aceste zone au fost ale grecilor, că le-au pierdut când Imperiul Otoman le-a preluat cu forța iar momentul declinului Imperiului Otoman le aducea șansa istorică de a reveni și a îndrepta un fapt istoric. Turcii se vedeau neputincioși în fața celor care îi ocupaseră, creștinii reușiseră să ajungă în Constantinopol după aproximativ 500 de ani. Grecii credeau că aliații au ocupat capitala imperiului pentru ei, iar Venizelos o să conducă Grecia de la Con­stan­tinopol. Armenii încurajați de ideile președintelui american W. Wilson sperau și ei la construirea vechii Armeniei iar kurzii aspirau la rândul lor la independență. Nu erau acestea ideile exprimate la Tratatele de Pace de la Paris?
Interesele Marilor Puteri
La Tratatele de Pace de la Paris se manifesta un reviriment al opiniei publice favorabil Ankarei. Vechile simpatii pentru turci s-au redeșteptat subit, inima patriotică a francezilor arătându-se mișcată de lupta lor curajoasă pentru existența națională. Italia, la rândul său se exprima în favoarea unei Turcii independente. O Grecie puternică în Mediterană nu-i convenea, chiar dacă noile teritorii acordate lui Venizelos în Asia Minoră de vest pentru ajutorul său militar s-au dat pe seama sferei de interese italiene. Prin supărarea Franței și Italiei se poate explica de ce s-a oprit înaintarea trupelor grecești. Cu totul neașteptat pentru turci, aceștia au primit un cadou nesperat. Citiți tot articolul →

Există in cartea lui Ion Traian Ștefănescu „Întâlniri cu Nicolae Ceaușescu” (Editura Mediafax, 2019) o afirmație care, fără doar și poate, va stârni multe și vehemente contestații. Citez: „Fără a ignora greșelile sale (ale lui Nicolae Ceaușescu n.n.), l-am prețuit și l-am stimat pentru efortul său de a «trage» țara înainte și de a o afirma pe plan internațional. Orice s-ar spune, Nicolae Ceaușescu a fost un mare patriot, în accepția sa specifică, respectiv cu o puternică tentă naționalistă”. De prisos, zic eu, să mai argumentez și de ce consider această caracterizare a personajului principal al cărții ca generatoare de rumori și, mai rău, de reacții vehemente. De-ajuns doar să ne gândim la epitetele cu care cel care, aproape un sfert de veac, a fost șeful partidului unic și al statului, este nominalizat în limbajul uzual. Și totuși, oricât ar părea de ciudat mai ales tinerelor generații, această imagine a lui Nicolae Ceaușescu a circulat o vreme și a avut reverberații ample atât în țară cât și peste hotare. A fost, atunci, vorba doar despre o autosugestie colectivă, despre o manipulare sau, mai degrabă, această reprezentare a corespuns unei anumite perioade din cea ce s-a numit „Epoca de Aur”, pentru ca, pe parcurs, să cunoască un ireversibil traiect descendent. Sfârșind prin a lăsa locul nimicitorului epitet „odiosul”, avându-și un altul, complementar, adică „sinistra”? Întrebări din care derivă una foarte directă: care au fost acei factori care a provocat acest declin al unui personaj de numele căruia se leagă, cu bunele și cu relele sale, un pătrar de secol din istoria modernă a României? Cu mențiunea că am în vedere atât factorii ce țin de personalitatea lui Nicolae Ceaușescu, dar, deopotrivă, de mediul politic intern și extern în care acesta și-a exercitat prerogativele funcției supreme în partid și în stat. Acest Nicolae Ceaușescu pe care , pe bună dreptate, Ion Traian Ștefănescu îl caracterizează în termeni atât de expresivi: „Fie prețuit, fie înjurat, a fost cu adevărat, pe plan intern și internațional, o personalitate reală, care ne-a influențat destinul tuturor”. Citiți tot articolul →

Pe o prispă a literaturii române, Dinu Săraru șade bine înfipt și se uită cu nesaț la lumea care trece pe drum și-l salută: „Sărut mâna, boierule !” Iar asemenea bunicului său patern, tot Constantin, nu răspunde pentru că n-aude în secunda-n care țăranul spune „Sărut mâna, boierule!”, și după vreo câteva secunde, când țăranul trece, atunci el îl strigă și îl blagoslovește: „«Aba, mă, nărodule, tu nu știi să dai bună ziua ?» «Păi, dădui, boierule !» «Dăduși pe dracu!»” și îl mai blagoslovește o dată, așa încât până dimineața înjură un sat întreg! Cu această imagine, vie și colțuroasă, am rămas după ce am terminat de citit Jurnalul unui personaj controversat, lansat recent de octogenarul scriitor. Sigur, în rememorările provocate de Vartan Arachelian, Maestrului i-au rămas destui neînjurați, însă spiritul său polemic, ascuțit, complex nu i-a menajat deloc pe fariseii întâlniți de-a lungul vremii. Ehee, și ce vremuri... Dar mărturisitorul și le asumă cu sinceritate, altminteri n-ar fi publicat și memoriul adresat din detenția dobrogeană autorităților comuniste, un document delicat prin care cerea iertare și îndurare. Și nu oricum, ci renegându-și originea, în special un bunic, un „chiabur în toată puterea cuvântului”, „foarte înstărit care provenise la această situație” în urma căsătoriei, prilej să dobândească „pământ și o cârciumă cu ajutorul cărora prin exploatare și-a mărit averea.” Nu lipsește nici denunțarea legionarilor Gh. Iliescu și Ridiche C. și nici angajamentul ferm: „Eu nu pot concepe viața mea în afara liniei partidului nostru. Tot ceea ce am făcut, tot ceea ce am gândit, tot ceea ce am scris și publicat, fiecare rând, au fost pătrunse de încrederea mea de nezdruncinat în cauza partidului. (...) Mă adresez Dumneavoastră cu încredere că mă veți înțelege și că-mi veți da putința să-mi aduc contribuția mea la realizarea marii opere a construirii socialismului, pentru că altfel viața mea nu mai are niciun sens și deci nici nu mai trebuie trăită.” Viitorul prozator avea atunci doar 21 de ani și vremelnicul, scurtul statut de deținut politic l-a obligat să deprindă arta dedublării, ca modalitate de supraviețuire și parvenire într-o țară a limbajului premeditat disociat. Citiți tot articolul →

În data de 8 martie a acestui an scriam chiar aici, pe cristoiublog.ro (Filiera Trump în România: politicieni, securiști si oameni de afaceri. Jocul cu americanii „buni”/), despre venirea în țară a lui Brad Parscale, directorul de campanie a lui Donald Trump, acesta având o conferință la Academia Română. Mișcarea era de natură să genereze și să potențeze un curent ideologic naționalist, cu un discurs pe care fostul Președinte PSD l-a adoptat imediat, de ridicare a valorilor și a sentimentului național. În plan european, acest curent ar fi dus la afilierea PSD -ului la grupul euro-sceptic din Parlamentul European, grup care s-ar fi plasat în opoziție cu mișcarea naționalistă a lui Macron. Dar pentru ca toate acestea să se întâmple trebuiau parcurși niște pași importanți, unii la vedere, alții ascunși dezbaterii publice, dar care puteau genera în subliminalul colectiv terenul fertil de care o astfel de mișcare ar fi avut nevoie. Întărirea discursului naționalist și conturarea unei personalități puternice care să intre în campania electorală pentru Președinția României La începutul lunii martie, Dragnea lansează, la Slobozia, întrebarea retorică sub care avea să subsumeze, ideologic, toate discursurile și frazările publice: ”Vreți să fim sclavi în propria noastră țară?” O săptămână mai târziu, pe 15 martie, linia naționalistă a discursului se intensifică: „Să fim ce? Eventual chiriași în propria țară, poate și sclavi. Muncitori pe plantație pentru cine? Pentru alții. Luați în serios lucrurile astea”. ”(…) nu, nu suntem de acord să vă dăm resursele noastre pe degeaba, avem și noi dreptul la acest mic colț de lume pe care ni l-a dat Dumnezeu”, pentru ca în aprilie, cu o lună înainte de alegeri, demonizarea străinului să prindă contur perfect în discursurile președintelui PSD: „Noi le cerem doar să respecte legea și să-ți plătească taxele [...] E prea mult ce le cerem? Înseamnă că nu suntem europeni?” ”(...)Prea mult timp ni s-a spus: «Învățați-vă cu salariile mici, că altfel nu vin investitorii». Și au stat românii ani și ani cu salarii de mizerie [...] Că în România numai așa puteau fi invitați străinii care dau salarii de sclavi.” Iar până la acel moment, planul unei candidaturi asumate de Liviu Dragnea, capabile să mobilizeze sentimente naționaliste și euro-sceptice, părea că funcționează perfect. Paralel cu această mișcarea în interiorul țării Citiți tot articolul →

Dacă aș fi în locul liberalilor, m-aș teme de victoria asta clară și, de ce să n-o recunoaștem ?, surprinzătoare. Căci nimic n-o prevestea, un lider de cârpă, o marionetă, și un program remorcat la sloganul de pomină „Muie, PSD!” De azi înainte, partidul istoric reformat cu oamenii lui Băsescu, va fi izbit nemilos din două părți. Din stânga va lovi PSD, iar din dreapta, USR - PLUS. Bașca orgoliul maladiv al „îmbulzitului de sine” Rareș Bogdan, care se va deda la orice vicleșug ca să-l înlăture pe părelnicul lider Ludovic Orban. În definitiv, și nu de ieri, ci dintotdeauna, în politica de la noi și de aiurea, e valabilă remarca unui personaj dostoievskian: „O năpârcă înghite o altă năpârcă” ! D-aia mă miră prostia de a propune la Camera Deputaților o individă compromisă, pe numele subretei Raluca Turcan. Urmașii Brătienilor au cea mai delicată poziție, ori acceptă guvernarea ori rămân în opoziție. Și într-un caz și în altul, vor pierde. La butoanele executivului, șansele să repete isprava din 26 mai 2019 vor scădea considerabil, deoarece până la anu' nimeni nu e în stare de minuni. În banca veșnic nemulțumiților, iarăși nicio șansă să se mențină în frunte, întrucât electoratul îi va considera lași, impotenți. Pe de altă parte, useriștii îi vor ataca furibund, pe motiv de antecedente politice, de alianțe contra naturii. Că tot suntem aici, formațiunea fără chip născocită de serviciile secrete devine principala prioritate a părinților ei fondatori. Alde Barna încep să fie incontrolabili, rezultatele inimaginabile le-au umflat deja egourile nemăsurate. „Eu te-am făcut, eu te omor!” va fi sloganul șoptit în laboratoarele păpușarilor din umbră. Mă aștept ca de-acu' înainte să apară fel de fel de dezvăluiri stânjenitoare despre huliganii civici întruchipați de politrucii Pâslaru și Ghinea. Pe de altă parte, cum să-ți închipui că puberii ăștia ifosizați și fanatizați vor înțelege mecanismele administrației de la Popreaca, Țăndărei ori Vișeul de Sus? Citiți tot articolul →

Un număr de revistă tipărit, cenzurat și retipărit

În pragul lui martie 1969 , pregăteam cu zor şi sârg numărul 3, primul număr tipărit al revistei „Universitas”, editată sub egida Consiliului UAS din Universitatea Bucureşti. Cei care „pregăteam” apariţia sa fiind Jeana Gheorgiu - redactor şef, Zoia Elena (studentă la matematică) şi subsemnatul - redactori şefi adjuncţi, plus încă alţi sufletişti: Poly Popescu, Andrei Aszody, Tori Cogan. Numărul trebuia să apară „în cinstea alegerilor pentru Marea Adunare Naţională” din martie, dar, fiindcă Zoia împlinea 20 de ani în ziua de 1 martie, ea a ţinut să… o serbeze prin muncă. Când tirajul (2000 de exemplare) a fost tras, la tipografia „Informaţia”, ne-am adus aminte că uitasem… un amănunt. Adică uitasem să ducem revista «la viză», la Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri de pe lângă Consiliul de Miniştri (pe româneşte: cenzura). Drept pentru care, a doua zi dis de dimineață, am luat paginile pentru „Bun de tipar” sub braţ şi ne-am dus (Jana, Zoia, Andrei şi eu) la „Direcţie” pentru ca să le prezentăm tovarășilor isprava noastră gazetărească. Am lăsat setul de pagini la instituție, urmând să revenim peste câteva ore pentru a afla… impresiile de lectură și, evident, să primi Bun de Tipar pe ele. Numai că, și de data asta, uitasem ceva. Uitasem să le spunem… că tirajul fusese tras! Când ne-am întors, direct în biroul directorului instituţiei, Iosif Ardeleanu, iar aceasta ne-a luat pe departe, cu o blândeţe studiată, am priceput că ceva nu-i în regulă. — În general – a grăit tovarășul director al cenzurii politico-ideologice de partid și de stat – revista corespunde exigenţelor, dar sunt şi o serie de observaţii. După care ne-a arătat paginile de mijloc unde era publicat poemul lui George Ţărnea „Convalescenţe”. — Este un poem politic, literatură angajată – a replicat Jana – nu înţeleg care sunt observaţiile, daţi-ne exemple. — De exemplu, aici – a continuat imperturbabil cerberul-şef – „Priviţi-mă, tovarăşi, cum uit /copilăria vagoanelor de clasa a treia” Citiți tot articolul →

Membrii social democrați ne demonstrează pe zi ce trece că știu să distrugă un partid. De la preluarea guvernării până la alegerile parlamentare au scăzut constant ca procentaj. O mare parte din acțiunile PSD au venit în contradicție cu viziunea alegătorilor, în special a celor care i-au votat. Pe fondul unei opoziții terne, a unui președinte preocupat mai mult cu plimbările, PSD a pierdut din credibilitate. În științele politice, cazul PSD (2016 – 2020) poate fi predat  ca studiu de caz cu câteva capitole de genul: cum se pierde o guvernare, cum îți dai jos propriul guvern, cum îți enervezi propriul electorat sau cum să promovezi mediocrități în funcții publice! În lipsa unor juriști de prestigiu, atât la Parlament cât și la Guvern, PSD s-a angajat în schimbarea legilor cu caracter juridic. Chiar dacă aceste legi necesitau o anumită îmbunătățire, guvernarea PSD-ALDE nu a știut să-și argumenteze punctul de vedere, să explice de ce sunt necesare aceste legi, care este scopul lor și impactul pe care-l vor produce în societate. Astfel PSD a reușit să adune o mare masă de nemulțumiți care au înțeles că orice lege din domeniul juridic are ca scop salvarea lui Liviu Dragnea. Nu au știut să explice că Legile Justiției țin de organizarea judiciară și nu de faptele penale. Ceea ce surprinde pentru oricine urmărește activitatea politică de la noi este faptul că PSD s-a transformat de mult timp într-un partid inert, fără reacție, fără viziune. Și-a pierdut dinamica și entuziasmul creat foarte bine în jurul alegerilor din 2016 iar ”liderii” partidului, creați de L. Dragnea,  nu au avut propria personalitate de a-și susține ideile. În cazul în care le-ar fi avut! Astfel, starea de fapt din PSD l-a transformat pe Liviu Dragnea într-un factotum. Liviu Dragnea nu a știut sau nu a înțeles că nu trebuie să aibă mai mult de 2-3 probleme de rezolvat în același timp astfel că pe lângă problemele create de președinte, și-a creat la rândul său propriile probleme de genul restructurării guvernului, a schimbării propriului guvern sau a schimbării propriilor prim miniștri (Sorin Grindeanu, Mihai Tudose), a mutării capitalei de la Tel Aviv la Ierusalim, plus cele clasice pentru PSD cum sunt cele cu statul paralel, cu DNA, cu L.C. Kovesi, etc. Citiți tot articolul →

În campania electorală, din noiembrie 2014, mă uimea siguranța inexplicabilă afișată de Iohannis, în văzul lumii, că va câștiga alegerile, fără niciun motiv cât de cât bun. Carismă sau putere de atracție populară nu avea, inteligență spontană nici atât, ce să mai zic de discurs, prezență publică ori replică de om politic, în fața adversarilor. Tot ce transmitea poporului era un fel de încredere ridicolă în sine, dar prezentată într-un mod prostesc/arogant. Acum îmi dau seama că, de fapt, imaginea găunoasă de super erou era mai mult ceva de genul: știu eu ceva, ce voi nu aveți cum să știți… săracilor. Președintele are în continuare un comportament asemănător cu cel al membrilor fostei și actualei Securități. Acești oameni s-au considerat întotdeauna ca fiind superiori muritorilor de rând. Ei meritau tot ce avea țara mai bun, nu așteptau la coadă să cumpere salam de soia și nici nu duceau dorul căldurii iarna în Primăverii. Cu această ocazie, dacă tot sunt la capitolul ăsta, zic să o rugăm pe d-na Nagâț să caute mai bine prin arhiva CNSAS-ului. Recent s-a descoperit că paginile atâtor dosare s-au încurcat, din eroare omenească nu de alta, unele cu altele. Hârtie comunistă de proastă calitată. Ce să-i faci dacă deținuții politici tăiau prost stuful în Deltă. Nu erau profesioniști și uite cum se lipesc, în zilele noastre, paginile delațiunilor de pe vremea bunicii de mâinile cercetărilor. Revin într-o notă mai optimistă din rătăcirea de mai sus. Eu, unul, îmi asum că am greșit total considerând că Iohannis este un politruc ridicol. L-am evaluat superficial. Sigur este însă altceva: dacă Iohannis bate din picior și cere, precum un imperator roman de la sfârșitul imperiului și nu ca un basileu bizantin, ca acest Guvern să plece imediat, imediat, atunci trebuie să fim siguri că forțele universului neștiut s-au pus în mișcare să împlinească actul de voință prezidențială. Să ne gândim la următoarele semne și să le interpretăm precum cititoarele în boabe de porumb:

Citiți tot articolul →

Două rezultate au fost evenimentele – șoc ale alegerilor parlamentare. Primul dintre ele, cu o cotă mai mare de predictibilitate, are în centru intrarea în Parlamentul European a partidului lui Victor Ponta. Cel de-al doilea, complet neașteptat, este eșecul răsunător al partidului condus de Călin Popescu Tăriceanu. Marele câștigător al acestui eveniment este unul singur: Klaus Iohannis. Pe parcursul ultimelor 12 luni casele de sondare au testat variantele de candidaturi, cu evoluții dintre care mai diverse. Totuși, singurul scenariu care ar fi dat oareșce bătăi de cap actualului Președinte ar fi fost unul în care Călin Popescu Tăriceanu își consolida creșterea estimată și ar fi devenit candidat unic la Președinție din partea PSD - ALDE. De altfel, cu puțin  înaintea alegerilor europarlamentare, președintele Senatului își anunță ferm intenția de a candida, în speranța unui anunț comun din partea coaliției de guvernare, imediat după alegerile europarlamentare. Iar cel mai probabil, suplimentar față de asta, în calculele strategului Dorin Marian, chemat în unitatea de luptă pro-Tăriceanu, un astfel de anunț ar fi fost de natură să mobilizeze simpatizanții celui de-al doilea om în stat cu un vot pro ALDE. Doar că, aparent, anunțul a avut efectul advers. Eșecul răsunător al lui Tăriceanu netezește calea către un nou mandat pentru președintele Iohannis, care acum se vede în situația de a lupta pe un singur front, cel deschis curând de anunțul lui Cioloș și Barna de a avea un candidat propriu la Președinție. Un Tăriceanu puternic ar fi însemnat o ecuație complicată pentru Klaus Iohannis care s-ar fi văzut hărțuit din două direcții diferite, miza fiind un electoral cu valențe comune. În momentul de față, Tăriceanu are toate caracteristicile unui pierzător care încă nu s-a trezit din loviturile încasate. Dar ce opțiuni are președintele ALDE pentru viitor, căci este evident că se confruntă cu amenințarea extrem de puternică atât de a dispărea complet de pe harta politică, cât și de a pierde în 2020 imunitatea atât de folositoare în  confruntarea cu cererile procurorilor DNA?

Citiți tot articolul →

Cea mai bună comedie, pe care am văzut-o vreodată, a fost filmul dezbaterilor Iohannis - Ponta, din noiembrie 2014. Înainte de prima confruntare, pentru că îmi era foarte foame și nu vroiam să pierd niciun cuvânt, niciun gest al candidaților, mi-am făcut rapid un sandwich gigant cu tot ce am găsit prin frigider. N-am vrut ca nimic să-mi distragă atenția, de la cei doi politicieni, așa că am aruncat telefonul printre pernele de pe canapea și am dat sonorul televizorului la maxim să acopere muzica rusească a vecinelor din Basarabia. Ce a urmat știe toată lumea. Eu, unul, am râs cu lacrimi. Era cât pe-aci să mă înec cu pâinea prea tare pentru sandwich-ul meu cu de toate. După parodia celor două dezbateri televizate, nu credeam că Iohannis este un om competent sau potrivit în vreun fel pentru funcția de președinte. Cu toate acestea, l-am votat. Pur și simplu, nu am putut să trec peste ceea ce s-a întâmplat cu votul românilor din diaspora. Mi-am pierdut rațiunea și am acționat pe baza emoțiilor primare: furie, ură, durere și altele de felul ăsta. Apoi, aproape pe durata întregului mandat, președintele nu a făcut absolut nimic să aflăm ce s-a întâmplat cu votul din diaspora. Chiar dimpotrivă, de fapt, din acțiunile DNA-ului în această privință se poate înțelege că s-a preocupat mai mult să îngroape adevărul despre alegerile din 2014. Pentru un președinte ales în acele condiții, în mod normal, moral, din orice punct de vedere, descoperirea adevărului ar fi trebuit să-i fie preocuparea de căpătâi. De aceea, pentru mine, Klaus Iohannis este un președinte ilegitim cu toate milioanele lui de voturi primite în turul al doilea. Ajungând în zilele noastre observăm că ceea ce a făcut atunci încearcă să repete și acum, prin amplificarea instinctelor bolnăvicioase ale oamenilor. În ultima vreme, poate că mai mult decât oricând, Iohannis creează subiecte și dispute artificiale în societate, deoarece nu are ceva de spus care să conteze cu adevărat pentru viața românilor. Face orice să păstreze câmpul tactic electoral ocupat cât mai mult timp cu non-idei și cu vasta sa personalitate. Conform manualelor de marketing politic știe că nu trebuie să piardă inițiativa.

Citiți tot articolul →