Raveca luă binoclul de pe măsuța televizorului și-l ținu câteva clipe în mâinile ei cu miros de paprică și salvie. Punându-l la ochi văzu, prin dantelăria corcodușului din curte, coama dealului, crucile cimitirului și turla bisericii lucind în soare.
După o vreme, sătulă de privit, renunță. Stătea cu mâinile în poală și ținea binoclul tot așa cum ar fi ținut spata, lingura de lemn sau sucitorul de făcut foaie. Vecărul ticăia pe pervaz, din dormitor pendula bătu de jumătate la opt.
Se aplecă peste laviță spre scaunul unde rămăsese de cu seară cămașa.
— Oi încerca s-o mai albesc on pic. Îi cam gălbenită de vreme. Da nu-i destulă numa leșia pântru albit. Numa leșia, nu. Musai să hie frig tare, sa hie jier să îngheță bine. Ie, musai oleacă de jier. Pusă afară la înghețatu, oi mai albi-o. O las mai pă iarnă, nu-i timpu acu de albit cămeșa.
Întinsă pe piept de la un umăr la altul, cămeșa veche cu ciupag era așa de potrivită încât ai fi zis că bunele și străbunele care le-au croit și cusut au știut, sau poate numai au crezut, că „tăte care s-or naște din neamul Talion or să hie la feliu – nice mari, nice mnicuțe”
Raveca ieși în târnaț cu o mirare în ea și un dor de cântat cum nu mai avusese de ani buni.
Își aminti cum odată, tare de mult, fusese cuprinsă de mijloc și cum se rotise cu ea și curtea și cerul! Era la prima ei horă, jucată undeva la o nedeie mai sus de casa lui Stoia. N-avea mai mult de doișpe ani.
Toți plecară la oraș cu rata de dimineață. Raveca „să aranjase” să plece cu șareta lu baci Faur.
Strângea lucruri de prin casă, muta cești și capace, închidea sertare, scutura-lega-dezlega pungi, căpăcea borcănele și vorbea singură.
— Sătulă de stat în rată din vremea navetei, acu dacă văzui că-i așa fain afară, di ce nu? Baci Faur îi neam cu oarece fin de-a lu bunu Talion și poate de-aia tăt mereu mi-o zâs – nană Ravecă, orice vrai și orice-ți trăbă, aci suntem, că doară ne ajutăm, după caz, bun înțălesu.
Nu prea des am mărs io cu șareta Făureștilor. Nu numa fiindcă baci Faur mă tăt ia de umeri, da și fiindcă muierea lu baci Faur vorbește tare mult și mereu răstit. Și mai alesu, și mai alesu pântru că Honoriu, o ajuns sa hie înhămat la șareta lor!
După ce-o vândut primul cal, pă Șari, după aia o vândut căruța, și la urmă l-o dat șî pă trăpașu Honoriu contra banilor de reparat coperișul și de clădit soba ceia nouă. Asta o făcut Remus! L-o vîndut pe Honoriu la Făurești! O tăt crezut că o să ne mutăm la oraș. S-o gândhit că fie Vetuța, fie Rafailă or face ceva treabă cu școlile lor estea moderne. O ieșit lucru slab, atât și nimic mai multu.
Și Remus l-o dat pe Honoriu. Și io am tăcutu, am tăcutu, de gândeai că mintea mea o fo dusă departe. Poate ciar era… Poate că vedeam pre clar cum o să stăm la bloc sau la casă cu stradă asfaltată, cu gard de ptiatră și fer, cu trandafiri și cărare dhe gresie, cu furtun șî robiniet, cu o curte mare de păsări îndărătu cășii.
Ș-o videam pe Vetuța noastă secretară, la un birou mare, cu haină de îmblănită șî gethe cu toc.
Ca să nu spun că Rafailă ar fi fost distribuitor la o firmă dhe flori olandeze, ar fi avut microbuz, motocicletă, cască șî cameră de filmat pe ghidon.
Iar Remus, ar hi agiuns dhepanator la o centrală mare, ar fi dat consultațîi thelefonice și ar fi … Acuma vin baci Faure!
O venit șareta, trăbă să fug.
Celelalte episoade le puteți găsi aici:
Lasă un răspuns