4. De unde rezultă că am ochii violeţi, părul roșu și o înălțime de trei metri

În frigul de noiembrie, tăios la New York ca un junghi de bătrîneţe, se întinde o coadă de vreo jumătate de kilometru. O dihanie lăbărţată, al cărei cioc bate într-un soi de ferestruică pe care mai mult ca sigur se dă ceva, altfel nu văd de ce-ar aştepta acolo atîta lume. Pe temeiuri care ne-au scăpat pînă şi nouă, jurnalişti ageri, meşteri în a afla totul, sîntem duşi la o altă coadă, pe care aş numi-o interioară. Porneşte din stradă, trece pe lîngă un negru - care, ca orice negru din filmele americane, e vesel fără nici un motiv - şi se pierde misterios într-o gaură precedată de cîteva trepte. Procedura e foarte simplă. Urmînd coada, trebuie să arătăm ecusonul numărul 1, cel din microbuz (iată-l dezvăluindu-şi deodată importaţa!) negrului mereu bine dispus, să aşteptăm pînă cînd iese din grotă cel dinainte şi să coborîm, la rîndu-ne, în adîncuri. Citiți tot articolul →

4. Chioșcurile spion

Orașul vechi din Quito poate fi considerat astfel un imens butic. Casele din jur sînt scunde, vechi și scorojite, de pe vremea colonialismului. Comerțul de pe pătură se armonizează într-un fel cu ele. Nu același lucru se poate spune însă despre Seul. În centrul capitalei se înalță clădirile cu zeci de etaje ale băncilor și trusturilor sud-coreene. Construcții îndrăznețe arhitectural, din cuburi de beton și sticlă fumurie. Jos, în stradă, polemizînd cu ele, se manifestă comerțul ambulant. Toate străzile din inima Seul-ului gem de magazine deschise pe pătură sau chiar pe asfalt. Lipscaniul nostru e un biet copil față de acestea în materie de vînzoleală balcanică. De pe o ladă de lemn, vopsită într-un galben plîngăreț, bubuie ritmic o casetă cu muzică rock. Aici se vînd pe încercate casete fără copy-right. O cetățeană a scos la vînzare, într-un coșuleț de răchită, căței albi, nătîngi. Interesaților, ea le garantează că vor deveni, nu peste mult timp, niște dulăi de temut. Pe o pătură roasă de atîta exploatare, un domn între două vîrste oferă lumînări electrice. Citiți tot articolul →

La un taifas zis de Stelian Tănase conferinţă de presă, Mircea Dinescu declară nu fără umor, despre emisiunile pe care urmează să le facă la TVR, că revine pe micul ecran al Marii Televiziuni Naţionale, după 25 de ani, din după-amiaza lui 22 decembrie 1989, cînd postul a făcut cel mai mare rating din istoria sa, deşi, la vremea respectivă, nu se măsura aşa ceva. În după-amiaza lui 22 decembrie 1989, românii se uitau la TVR pentru a găsi răspunsurile la întrebările provocate de prăbuşirea regimului Ceauşescu. Temperatura receptării era aceeaşi cu temperatura emiterii: rece, serioasă, gravă, politică. N-a trecut mult timp şi românii au revăzut transmisia în direct pentru a se ului de formidabila manipulare la care se dădea postul ceauşist devenit neocomunist şi pentru asta pricopsit cu un L în coadă. Eu însă de cîte ori revăd fragmente din balamucul cu pricina mă stric de rîs la patetismul de ceapă murată al mutrelor vigilente care se perindau în acele zile pe micul ecran devenit Marele Iarmaroc. Citiți tot articolul →

Colonelul e subţire, cu părul rar dat peste cap şi ochii spălăciţi. Cînd ne ţine un discurs, are o mică ezitare, ca şi cum ar sta în cumpănă dacă să ne spună sau nu. Eh, o să le spun, pînă la urmă! pare să se citească pe faţa lui, acum hotărîtă, totuşi, cătînd într-o parte ferit. Sau nu, e vorba mai degrabă de modestie, vicleană, că, da, noi sîntem oameni mari, ştim atîtea lucruri de la Bucureşti, şi el s-ar putea face dracului de rîs. Acum ne vorbeşte despre o expoziţie cu subiecte istorice, o mare expoziţie deschisă la Bucureşti, mult lăudată de întreaga presă. Citiți tot articolul →

3. Cum mi-am reamintit că am mai fost însurat o dată!

De cum ne-am văzut în microbuzul ce, la rîndu-i, se va înscrie în şirul de limuzine ale coloanei oficiale, escortate, în faţă şi în spate, ba chiar şi pe margini, de maşini ale Poliţiei, o fătucă slăbuţă, fără trăsături notabile, a luat microfonul şi s-a prezentat drept şefa noastră, a jurnaliştilor. Lucra la Misiunea României din New York, responsabilă cu presa. Domnişoara ne-a informat că vom merge direct la ONU pentru a ne lua ecusonul de acces la cea de-a 56-a Sesiune. În vedere acestui scop trebuia să completăm o fişă, pe care dictatorul nostru ad-hoc (voiajele oficiale te obligă la supunere fără crîcnire faţă de cel desemnat de Ambasadă să se ocupe de jurnaliştii acreditaţi) o împarte imediat celor din microbuz, cu excepţia şoferului. Nu pentru că acesta ar fi negru, ci pentru că are altceva mai bun de făcut decît să participe la cea de-a 56-a Sesiune a ONU. Citiți tot articolul →