Dragoste la prima părere, cine-ar fi crezut În 12 aprilie 2019, aflat în turneu în Țara Prazului- Răsare, la Craiova, și încadrat de Olguța Vasilescu și de “omul cu experiență”, “curajosul” și “patriotul” parlamentar social-democrat Claudiu Manda, liderul PSD Liviu Dragnea venea pe scena mitingului electoral cu o ofertă insolită : “Îi iubesc pe-amândoi (Vasilescu-Manda, n.n.) și dacă cumva (sic!) o să mă lase ăștia-n pace, în fața oltenilor, îi rog să ne fie nași, mie și Irinei (Tănase, prietena lui Dragnea-n.n.)”. Invitația lui Dragnea suna strident: la români, o invitație la nășire se face în două mari cazuri - când te simți foarte apropiat de un “naș” sau când te temi de el și dorești să ți-l apropii. Aflat sub presiunea sentinței judecătorești din dosarul “angajări fictive”, care se apropia în luna mai, era evident că Dragnea nu mai avea timp de flirturi cu prieteni, ci traversa o perioadă tensionată care implica masiv căutarea înfrigurată a potențialelor riscuri pentru el: liderul PSD putea să aibă toate simpatiile pentru parlamentarul Manda, dar și toate temerile pentru șeful Comisiei parlamentare pentru Controlul SRI, Manda. Citiți tot articolul →

La acest sfârșit de săptămână va avea loc evenimentul care va consacra „ungerea” Vioricăi Dăncilă drept președinte PSD, premier până la viitoarele alegeri și, de ce nu, candidat la președinție. Cel puțin acesta este unul dintre pașii pe care cei care susțin parcursul lui Klaus Iohannis către un nou mandat de președinte îl vad ca fiind absolut necesar pentru netezirea drumului politic. Nimic mai greșit. Odată cu dispariția lui Liviu Dragnea de pe scena politică, acțiunea publică a actualului președinte a devenit din ce în ce mai complicată și mai puțin vizibilă. Dispariția Răului Absolut a dus, inevitabil, la dispariția țintei politice. În confruntarea cu Liviu Dragnea, Klaus Iohannis era o opțiune nu doar pentru susținătorii personali, cât și pentru opozanții lui Dragnea, dar care nu îl prea înghițeau pe Iohannis. Aceștia înțelegeau sensul opțiunii utile și nu își permiteau să riște mizând pe un cal mort. În condițiile date, Viorica Dăncilă este departe de a fi un opozant care să inspire orice fel de teamă și astfel să unească opoziția în jurul Președintelui. De ce? 1. Nu are niciun proiect contondent care să aducă in discuție tema justiției, statului de drept, etc – așa cum a avut predecesorul ei. Citiți tot articolul →

La cinci minute distanță ... de Tribunalul București, te reține solemnă o inscripție uriașă, scrisă stângaci pe curmezișul unui perete: careva a caligrafiat cu graffiti “Brațul lung al legii mă cam pipăie pe șliț”. Braț, șliț, lege în “ecuația” Justiției de pe Dâmbovița: de care parte a “brațului” o fi situată Justiția activiștilor “rezist” din Tribunal, a “greviștilor” cu robe? Treci mai departe și ajungi lângă sediul Tribunalului București, acolo unde fiecare are șansa să se scape în pantaloni de două ori: o dată după ce îi dă judecătoarea sentința și a doua oară după ce va descoperi că Tribunalul nu are hârtie igienică în toalete. Ceea ce în Vestul Europei ar dărâma un Guvern (criza de igienică la instanțe), la Tribunalul București nu produce decât apatie și întărirea sfincterelor: aici, lumea umblă demnă și crăcănată în sala pașilor pierduți, se asigură că s-a înfăptuit dreptatea în cămăruțele unde-i convoacă magistrații, merge la WC, stă ghemuită, se șterge cu Încheieri de ședință, suge rapid o țigară în toaletă și părăsește clădirea coborând pe o scară rulantă interzisă accesului public, cu sentimentul că în Tribunalul ăsta ceva e neterminat. Citiți tot articolul →

Ekrem İmamoğlu a câștigat alegerile din Istanbul cu 54,03%. Binali Yıldırım a strâns 45,09%. În Istanbul au fost 31186 secții de vot, 10570222 de votanți, 8868664 de voturi exprimate dintre care 8696552 validate. Spre deosebide de alegerile din martie, de data aceasta, candidatul CHP a câștigat în plus 11 sectoare. Pentru președintele turc Erdoğan cât și pentru Turcia aceste alegeri au adus o imagine dezastruoasă. În caz că protejatul său devenea primar al Istanbulului, toată lumea considera că a fost impus de el în fruntea orașului. În cazul de față, câștigătorul Ekrem İmamoğlu a dovedit că alegerile nu au fost furate, așa cum declarase liderul Turciei ci pur și simplu oamenii au dat un semnal că s-au săturat de măsurile ”benefice” luate de conducerea Turciei care au dus la creșterea șomajului, situarea la limita recesiunii economice, dezastrul diplomației care a încordat relațiile cu U.E., cu Israelul, cu Statele Unite și cu multe state vecine. Citiți tot articolul →

Privesc cu un soi aparte de încântare raftul din bibliotecă pe care am așezat volumele ce-mi poartă numele. Zăbovesc la picioarele lor și mă întreb nedumerit dacă „orice carte tipărită este o sinucidere”. Probabil, fiindcă între paginile ei îți înmormântezi o parte din ființă, din viul tău ca muritor. O sinucidere lentă, progresivă, nu cu cianură, ci cu cerneală, în doze din ce în ce mai mari. La autopsie, criticii legiști vor descoperi în exces urme de sensibilitate și-o inimă ferfenițită de trăiri. Analizele de laborator vor releva prezența unor substanțe interzise oamenilor de rând - inspirație, har, fantezie, nebunie... Concluzia va fi seacă: „Decesul a survenit din cauza supradozei de cuvinte și de idei stupefiante, în amestec letal cu celuloza ingerată cu stiloul.” Soția unui fotbalist (!?) lovit de nenorocire a găsit o frază memorabilă, de o frumusețe tulburătoare: „Rana e locul prin care intră multă lumină.” Dar pe aici pătrunde invaziv și suferința, înnegrind sufletul, sufocându-l. Citiți tot articolul →

„Nene” în conflict cu doamna… dicționar

Am mai povestit, aici, despre obiceiul pe care îl aveam noi, cei care cu vreo cincizeci de ani în urmă, studenți fiind, ne încercam norocul în paginile unor prestigioase reviste -„Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Viața Românească”, „Contemporanul” sau „Amfiteatru” - ca ,după ce ne vedeam numele tipărit la gazetă,să ne înființăm la restaurantul Uniunii Scriitorilor. Acolo unde, cu puțin noroc îi puteai vedea (măcar) pe câțiva dintre scriitorii nostri reprezentativi din toate generațile. Și cum pe unii îi cunoașteam din redacții, mai bine spus dădeau ei semene că ne cunosc, din scris sau măcar din vedere, se pate lesne bănui cam cât „de-ai casei” începusem să ne credem! Așa se face că grupul nostru de căminiști din Complexul Grozăvești – având în nucleul său de bază pe Florentin Popescu, pe Victor Ivanovici (de la Filologie), pe George Țărnea, Morel Zelțer și pe subsemnatul (de la Filosofie) semnam mai des condica de prezență aici decât… la facultate. Fiind primiți cu bucurie în vorbă de către scriitori consacrați, așa după cum cere legea nescrisă a dialogului între generații. Nu ar fi, zic eu, de prisos să adăug că, în nici-un caz, nu ne-ar fi trecut prin cap să sărim calul, adică să încălcăm regulile de bună cuviință și să ne tragem de șireturi (cum zicea o vorbă la modă) cu cei mai mari ca noi, atât ca vârstă cât și ca număr de texte tipărite la revistă. Citiți tot articolul →

La mai puțin de un an până la alegerile locale, doamna Firea pare toropită de căldura care a cuprins Bucureștiul. Inertă în fața hoardelor de țânțari, înecată în  mizeria de la fiecare colț de stradă, resemnată în fața traficului infernal, preocuparea majoră în comunicarea publică pare a fi lupta deja pierdută din PSD. Falimentul celui mai important oraș din România pare a fi acceptat cu o resemnare mai mare decât insuccesul unei bătălii cu premierul pentru scaunul din vârful PSD. Lăsată din brațe de primarii de sector și de rețeaua de partid, pentru Firea bătălia pentru București pare a fi încheiată. Pe partea cealaltă, strategii de partid așa cum nu identifică încă o soluție pentru o candidatură la Președinția României (deși au rămas doar patru luni până la intrarea în bătălie), la fel de lipsiți de preocupare par pentru a găsi o alternativă la București, pe care par să îl predea fără prea mari zbateri, partidelor de dreapta. Dar, mai precis, cui? 1. USR – PLUS Citiți tot articolul →

De câteva luni, Venezuela este devastată de un cumplit conflict civil între două găști susținute, fiecare în parte, de o altă putere mondială cu interese precise în zonă. Dintotdeauna, lumea-i „condusă de dorința oamenilor de a-și domina semenii. Exploatarea omului de către om. Marx avea dreptate !” Din păcate... Sufragiul universal nu mai contează, are valoarea unei cepe degerate, și d-aia beligeranții își revendică de pe vehiculele blindate părelnicul triumf de la urne. Țara sângerează, sfășiată de gâlceava stârnită și întreținută cinic cu arme americane și rusești. În dosul decorului macabru, băieții deștepți își freacă mâinile de satisfacție în „deliranta încâlceală a afacerilor” suprastatale. Să nu uităm că un procent infim de 1% din populația globului deținea în 2017 o avere egală cu a celorlalți 99 %... Toată „această demență mecanică planetară” s-a pus iarăși în mișcare ca un monstru cu mii de capete, cu „energia a mii de oameni care se înfruntă, complotează, vând bogății incalculabile, adună miliarde în conturi secrete, fac curte adversarilor și se iau de gât cu aliații, își târăsc țările în războaie de ani de zile, înfometează ținuturi întregi, plătesc legiuni de scribi care le ridică în slavă politica.” Capitalismul pur, hulit fie pe veci ! Cei doi lideri ai dezastrului național își revendică sforăitor și demagogic inutilele izbânzi, ignorând sutele de trupuri sfârtecate ale propriilor concetățeni. Discursuri odioase, un bălegar de minciuni, promisiuni populiste și tembele rostite în numele... democrației și libertății. Citiți tot articolul →

Zilele trecut m-am aflat la Salonic unde am participat la o conferință dedicată războiului greco-turc. O sută de ani este o perioadă suficient de mare ca istoricii să poată ajunge la concluzii bazate pe știință și nu pe subiectivism. La noi, anul trecut, în Anul Centenarului, istoricii au evocat Marea Unire și din prisma împlinirii acesteia. Acum, în Grecia, am ascultat istorici greci care au evocat războiul greco-turc cu amărăciunea neîmplinirii. Pentru grecii din 1919, războiul era oportun și punea în discuție recuperarea Constantinopolului cu toată zona Traciei și a Izmirului. În fond, cei mai mulți greci locuiau la Izmir (Smyrna) iar sediul Patriarhiei era (este și acum) la Constantinopol. Toți știau că aceste zone au fost ale grecilor, că le-au pierdut când Imperiul Otoman le-a preluat cu forța iar momentul declinului Imperiului Otoman le aducea șansa istorică de a reveni și a îndrepta un fapt istoric. Turcii se vedeau neputincioși în fața celor care îi ocupaseră, creștinii reușiseră să ajungă în Constantinopol după aproximativ 500 de ani. Grecii credeau că aliații au ocupat capitala imperiului pentru ei, iar Venizelos o să conducă Grecia de la Con­stan­tinopol. Armenii încurajați de ideile președintelui american W. Wilson sperau și ei la construirea vechii Armeniei iar kurzii aspirau la rândul lor la independență. Nu erau acestea ideile exprimate la Tratatele de Pace de la Paris?
Interesele Marilor Puteri
La Tratatele de Pace de la Paris se manifesta un reviriment al opiniei publice favorabil Ankarei. Vechile simpatii pentru turci s-au redeșteptat subit, inima patriotică a francezilor arătându-se mișcată de lupta lor curajoasă pentru existența națională. Italia, la rândul său se exprima în favoarea unei Turcii independente. O Grecie puternică în Mediterană nu-i convenea, chiar dacă noile teritorii acordate lui Venizelos în Asia Minoră de vest pentru ajutorul său militar s-au dat pe seama sferei de interese italiene. Prin supărarea Franței și Italiei se poate explica de ce s-a oprit înaintarea trupelor grecești. Cu totul neașteptat pentru turci, aceștia au primit un cadou nesperat. Citiți tot articolul →

Există in cartea lui Ion Traian Ștefănescu „Întâlniri cu Nicolae Ceaușescu” (Editura Mediafax, 2019) o afirmație care, fără doar și poate, va stârni multe și vehemente contestații. Citez: „Fără a ignora greșelile sale (ale lui Nicolae Ceaușescu n.n.), l-am prețuit și l-am stimat pentru efortul său de a «trage» țara înainte și de a o afirma pe plan internațional. Orice s-ar spune, Nicolae Ceaușescu a fost un mare patriot, în accepția sa specifică, respectiv cu o puternică tentă naționalistă”. De prisos, zic eu, să mai argumentez și de ce consider această caracterizare a personajului principal al cărții ca generatoare de rumori și, mai rău, de reacții vehemente. De-ajuns doar să ne gândim la epitetele cu care cel care, aproape un sfert de veac, a fost șeful partidului unic și al statului, este nominalizat în limbajul uzual. Și totuși, oricât ar părea de ciudat mai ales tinerelor generații, această imagine a lui Nicolae Ceaușescu a circulat o vreme și a avut reverberații ample atât în țară cât și peste hotare. A fost, atunci, vorba doar despre o autosugestie colectivă, despre o manipulare sau, mai degrabă, această reprezentare a corespuns unei anumite perioade din cea ce s-a numit „Epoca de Aur”, pentru ca, pe parcurs, să cunoască un ireversibil traiect descendent. Sfârșind prin a lăsa locul nimicitorului epitet „odiosul”, avându-și un altul, complementar, adică „sinistra”? Întrebări din care derivă una foarte directă: care au fost acei factori care a provocat acest declin al unui personaj de numele căruia se leagă, cu bunele și cu relele sale, un pătrar de secol din istoria modernă a României? Cu mențiunea că am în vedere atât factorii ce țin de personalitatea lui Nicolae Ceaușescu, dar, deopotrivă, de mediul politic intern și extern în care acesta și-a exercitat prerogativele funcției supreme în partid și în stat. Acest Nicolae Ceaușescu pe care , pe bună dreptate, Ion Traian Ștefănescu îl caracterizează în termeni atât de expresivi: „Fie prețuit, fie înjurat, a fost cu adevărat, pe plan intern și internațional, o personalitate reală, care ne-a influențat destinul tuturor”. Citiți tot articolul →

Pe o prispă a literaturii române, Dinu Săraru șade bine înfipt și se uită cu nesaț la lumea care trece pe drum și-l salută: „Sărut mâna, boierule !” Iar asemenea bunicului său patern, tot Constantin, nu răspunde pentru că n-aude în secunda-n care țăranul spune „Sărut mâna, boierule!”, și după vreo câteva secunde, când țăranul trece, atunci el îl strigă și îl blagoslovește: „«Aba, mă, nărodule, tu nu știi să dai bună ziua ?» «Păi, dădui, boierule !» «Dăduși pe dracu!»” și îl mai blagoslovește o dată, așa încât până dimineața înjură un sat întreg! Cu această imagine, vie și colțuroasă, am rămas după ce am terminat de citit Jurnalul unui personaj controversat, lansat recent de octogenarul scriitor. Sigur, în rememorările provocate de Vartan Arachelian, Maestrului i-au rămas destui neînjurați, însă spiritul său polemic, ascuțit, complex nu i-a menajat deloc pe fariseii întâlniți de-a lungul vremii. Ehee, și ce vremuri... Dar mărturisitorul și le asumă cu sinceritate, altminteri n-ar fi publicat și memoriul adresat din detenția dobrogeană autorităților comuniste, un document delicat prin care cerea iertare și îndurare. Și nu oricum, ci renegându-și originea, în special un bunic, un „chiabur în toată puterea cuvântului”, „foarte înstărit care provenise la această situație” în urma căsătoriei, prilej să dobândească „pământ și o cârciumă cu ajutorul cărora prin exploatare și-a mărit averea.” Nu lipsește nici denunțarea legionarilor Gh. Iliescu și Ridiche C. și nici angajamentul ferm: „Eu nu pot concepe viața mea în afara liniei partidului nostru. Tot ceea ce am făcut, tot ceea ce am gândit, tot ceea ce am scris și publicat, fiecare rând, au fost pătrunse de încrederea mea de nezdruncinat în cauza partidului. (...) Mă adresez Dumneavoastră cu încredere că mă veți înțelege și că-mi veți da putința să-mi aduc contribuția mea la realizarea marii opere a construirii socialismului, pentru că altfel viața mea nu mai are niciun sens și deci nici nu mai trebuie trăită.” Viitorul prozator avea atunci doar 21 de ani și vremelnicul, scurtul statut de deținut politic l-a obligat să deprindă arta dedublării, ca modalitate de supraviețuire și parvenire într-o țară a limbajului premeditat disociat. Citiți tot articolul →

În data de 8 martie a acestui an scriam chiar aici, pe cristoiublog.ro (Filiera Trump în România: politicieni, securiști si oameni de afaceri. Jocul cu americanii „buni”/), despre venirea în țară a lui Brad Parscale, directorul de campanie a lui Donald Trump, acesta având o conferință la Academia Română. Mișcarea era de natură să genereze și să potențeze un curent ideologic naționalist, cu un discurs pe care fostul Președinte PSD l-a adoptat imediat, de ridicare a valorilor și a sentimentului național. În plan european, acest curent ar fi dus la afilierea PSD -ului la grupul euro-sceptic din Parlamentul European, grup care s-ar fi plasat în opoziție cu mișcarea naționalistă a lui Macron. Dar pentru ca toate acestea să se întâmple trebuiau parcurși niște pași importanți, unii la vedere, alții ascunși dezbaterii publice, dar care puteau genera în subliminalul colectiv terenul fertil de care o astfel de mișcare ar fi avut nevoie. Întărirea discursului naționalist și conturarea unei personalități puternice care să intre în campania electorală pentru Președinția României La începutul lunii martie, Dragnea lansează, la Slobozia, întrebarea retorică sub care avea să subsumeze, ideologic, toate discursurile și frazările publice: ”Vreți să fim sclavi în propria noastră țară?” O săptămână mai târziu, pe 15 martie, linia naționalistă a discursului se intensifică: „Să fim ce? Eventual chiriași în propria țară, poate și sclavi. Muncitori pe plantație pentru cine? Pentru alții. Luați în serios lucrurile astea”. ”(…) nu, nu suntem de acord să vă dăm resursele noastre pe degeaba, avem și noi dreptul la acest mic colț de lume pe care ni l-a dat Dumnezeu”, pentru ca în aprilie, cu o lună înainte de alegeri, demonizarea străinului să prindă contur perfect în discursurile președintelui PSD: „Noi le cerem doar să respecte legea și să-ți plătească taxele [...] E prea mult ce le cerem? Înseamnă că nu suntem europeni?” ”(...)Prea mult timp ni s-a spus: «Învățați-vă cu salariile mici, că altfel nu vin investitorii». Și au stat românii ani și ani cu salarii de mizerie [...] Că în România numai așa puteau fi invitați străinii care dau salarii de sclavi.” Iar până la acel moment, planul unei candidaturi asumate de Liviu Dragnea, capabile să mobilizeze sentimente naționaliste și euro-sceptice, părea că funcționează perfect. Paralel cu această mișcarea în interiorul țării Citiți tot articolul →

Dacă aș fi în locul liberalilor, m-aș teme de victoria asta clară și, de ce să n-o recunoaștem ?, surprinzătoare. Căci nimic n-o prevestea, un lider de cârpă, o marionetă, și un program remorcat la sloganul de pomină „Muie, PSD!” De azi înainte, partidul istoric reformat cu oamenii lui Băsescu, va fi izbit nemilos din două părți. Din stânga va lovi PSD, iar din dreapta, USR - PLUS. Bașca orgoliul maladiv al „îmbulzitului de sine” Rareș Bogdan, care se va deda la orice vicleșug ca să-l înlăture pe părelnicul lider Ludovic Orban. În definitiv, și nu de ieri, ci dintotdeauna, în politica de la noi și de aiurea, e valabilă remarca unui personaj dostoievskian: „O năpârcă înghite o altă năpârcă” ! D-aia mă miră prostia de a propune la Camera Deputaților o individă compromisă, pe numele subretei Raluca Turcan. Urmașii Brătienilor au cea mai delicată poziție, ori acceptă guvernarea ori rămân în opoziție. Și într-un caz și în altul, vor pierde. La butoanele executivului, șansele să repete isprava din 26 mai 2019 vor scădea considerabil, deoarece până la anu' nimeni nu e în stare de minuni. În banca veșnic nemulțumiților, iarăși nicio șansă să se mențină în frunte, întrucât electoratul îi va considera lași, impotenți. Pe de altă parte, useriștii îi vor ataca furibund, pe motiv de antecedente politice, de alianțe contra naturii. Că tot suntem aici, formațiunea fără chip născocită de serviciile secrete devine principala prioritate a părinților ei fondatori. Alde Barna încep să fie incontrolabili, rezultatele inimaginabile le-au umflat deja egourile nemăsurate. „Eu te-am făcut, eu te omor!” va fi sloganul șoptit în laboratoarele păpușarilor din umbră. Mă aștept ca de-acu' înainte să apară fel de fel de dezvăluiri stânjenitoare despre huliganii civici întruchipați de politrucii Pâslaru și Ghinea. Pe de altă parte, cum să-ți închipui că puberii ăștia ifosizați și fanatizați vor înțelege mecanismele administrației de la Popreaca, Țăndărei ori Vișeul de Sus? Citiți tot articolul →

Un număr de revistă tipărit, cenzurat și retipărit

În pragul lui martie 1969 , pregăteam cu zor şi sârg numărul 3, primul număr tipărit al revistei „Universitas”, editată sub egida Consiliului UAS din Universitatea Bucureşti. Cei care „pregăteam” apariţia sa fiind Jeana Gheorgiu - redactor şef, Zoia Elena (studentă la matematică) şi subsemnatul - redactori şefi adjuncţi, plus încă alţi sufletişti: Poly Popescu, Andrei Aszody, Tori Cogan. Numărul trebuia să apară „în cinstea alegerilor pentru Marea Adunare Naţională” din martie, dar, fiindcă Zoia împlinea 20 de ani în ziua de 1 martie, ea a ţinut să… o serbeze prin muncă. Când tirajul (2000 de exemplare) a fost tras, la tipografia „Informaţia”, ne-am adus aminte că uitasem… un amănunt. Adică uitasem să ducem revista «la viză», la Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri de pe lângă Consiliul de Miniştri (pe româneşte: cenzura). Drept pentru care, a doua zi dis de dimineață, am luat paginile pentru „Bun de tipar” sub braţ şi ne-am dus (Jana, Zoia, Andrei şi eu) la „Direcţie” pentru ca să le prezentăm tovarășilor isprava noastră gazetărească. Am lăsat setul de pagini la instituție, urmând să revenim peste câteva ore pentru a afla… impresiile de lectură și, evident, să primi Bun de Tipar pe ele. Numai că, și de data asta, uitasem ceva. Uitasem să le spunem… că tirajul fusese tras! Când ne-am întors, direct în biroul directorului instituţiei, Iosif Ardeleanu, iar aceasta ne-a luat pe departe, cu o blândeţe studiată, am priceput că ceva nu-i în regulă. — În general – a grăit tovarășul director al cenzurii politico-ideologice de partid și de stat – revista corespunde exigenţelor, dar sunt şi o serie de observaţii. După care ne-a arătat paginile de mijloc unde era publicat poemul lui George Ţărnea „Convalescenţe”. — Este un poem politic, literatură angajată – a replicat Jana – nu înţeleg care sunt observaţiile, daţi-ne exemple. — De exemplu, aici – a continuat imperturbabil cerberul-şef – „Priviţi-mă, tovarăşi, cum uit /copilăria vagoanelor de clasa a treia” Citiți tot articolul →

Membrii social democrați ne demonstrează pe zi ce trece că știu să distrugă un partid. De la preluarea guvernării până la alegerile parlamentare au scăzut constant ca procentaj. O mare parte din acțiunile PSD au venit în contradicție cu viziunea alegătorilor, în special a celor care i-au votat. Pe fondul unei opoziții terne, a unui președinte preocupat mai mult cu plimbările, PSD a pierdut din credibilitate. În științele politice, cazul PSD (2016 – 2020) poate fi predat  ca studiu de caz cu câteva capitole de genul: cum se pierde o guvernare, cum îți dai jos propriul guvern, cum îți enervezi propriul electorat sau cum să promovezi mediocrități în funcții publice! În lipsa unor juriști de prestigiu, atât la Parlament cât și la Guvern, PSD s-a angajat în schimbarea legilor cu caracter juridic. Chiar dacă aceste legi necesitau o anumită îmbunătățire, guvernarea PSD-ALDE nu a știut să-și argumenteze punctul de vedere, să explice de ce sunt necesare aceste legi, care este scopul lor și impactul pe care-l vor produce în societate. Astfel PSD a reușit să adune o mare masă de nemulțumiți care au înțeles că orice lege din domeniul juridic are ca scop salvarea lui Liviu Dragnea. Nu au știut să explice că Legile Justiției țin de organizarea judiciară și nu de faptele penale. Ceea ce surprinde pentru oricine urmărește activitatea politică de la noi este faptul că PSD s-a transformat de mult timp într-un partid inert, fără reacție, fără viziune. Și-a pierdut dinamica și entuziasmul creat foarte bine în jurul alegerilor din 2016 iar ”liderii” partidului, creați de L. Dragnea,  nu au avut propria personalitate de a-și susține ideile. În cazul în care le-ar fi avut! Astfel, starea de fapt din PSD l-a transformat pe Liviu Dragnea într-un factotum. Liviu Dragnea nu a știut sau nu a înțeles că nu trebuie să aibă mai mult de 2-3 probleme de rezolvat în același timp astfel că pe lângă problemele create de președinte, și-a creat la rândul său propriile probleme de genul restructurării guvernului, a schimbării propriului guvern sau a schimbării propriilor prim miniștri (Sorin Grindeanu, Mihai Tudose), a mutării capitalei de la Tel Aviv la Ierusalim, plus cele clasice pentru PSD cum sunt cele cu statul paralel, cu DNA, cu L.C. Kovesi, etc. Citiți tot articolul →

În campania electorală, din noiembrie 2014, mă uimea siguranța inexplicabilă afișată de Iohannis, în văzul lumii, că va câștiga alegerile, fără niciun motiv cât de cât bun. Carismă sau putere de atracție populară nu avea, inteligență spontană nici atât, ce să mai zic de discurs, prezență publică ori replică de om politic, în fața adversarilor. Tot ce transmitea poporului era un fel de încredere ridicolă în sine, dar prezentată într-un mod prostesc/arogant. Acum îmi dau seama că, de fapt, imaginea găunoasă de super erou era mai mult ceva de genul: știu eu ceva, ce voi nu aveți cum să știți… săracilor. Președintele are în continuare un comportament asemănător cu cel al membrilor fostei și actualei Securități. Acești oameni s-au considerat întotdeauna ca fiind superiori muritorilor de rând. Ei meritau tot ce avea țara mai bun, nu așteptau la coadă să cumpere salam de soia și nici nu duceau dorul căldurii iarna în Primăverii. Cu această ocazie, dacă tot sunt la capitolul ăsta, zic să o rugăm pe d-na Nagâț să caute mai bine prin arhiva CNSAS-ului. Recent s-a descoperit că paginile atâtor dosare s-au încurcat, din eroare omenească nu de alta, unele cu altele. Hârtie comunistă de proastă calitată. Ce să-i faci dacă deținuții politici tăiau prost stuful în Deltă. Nu erau profesioniști și uite cum se lipesc, în zilele noastre, paginile delațiunilor de pe vremea bunicii de mâinile cercetărilor. Revin într-o notă mai optimistă din rătăcirea de mai sus. Eu, unul, îmi asum că am greșit total considerând că Iohannis este un politruc ridicol. L-am evaluat superficial. Sigur este însă altceva: dacă Iohannis bate din picior și cere, precum un imperator roman de la sfârșitul imperiului și nu ca un basileu bizantin, ca acest Guvern să plece imediat, imediat, atunci trebuie să fim siguri că forțele universului neștiut s-au pus în mișcare să împlinească actul de voință prezidențială. Să ne gândim la următoarele semne și să le interpretăm precum cititoarele în boabe de porumb:

Citiți tot articolul →