În fine, stopul a coborît de la roşu la verde, stînd în galben doar cîteva secunde, să nu se spună că i-a dat cu flit. Autobuzul se urneşte din loc. Merge încet, aproape se tîrăşte pe piatra cubică a Bulevardului. Una dintre roţile din faţă, rămasă de la reşapare cu o gîlmă monstruoasă, se bîţîie într-o parte şi-n alta. Te aştepţi ca dintr-o clipă într-alta să iasă din osie şi s-o ia de a rostogolul pînă lîngă trotuar, unde, de altfel, va şi pica, lată de oboseală. Uriaşa cutie de tablă e supraîncărcată. Sub greutatea celor dinăuntru, podeaua s-a lăsat niţel în jos, ca burta unei pisici stînd să fete. La ultima staţie, Fane Ghiniţă, şoferul maşinii, a refuzat categoric să plece cu uşile deschise. Cu chiu cu vai şi-au făcut loc înăuntru şi cei de pe scară, inclusiv butoiul cu motorină adus pînă aici, în staţie, de doi inşi, prin rostogolire. Şi asta numai şi numai prin bunăvoinţa unui domn gras, de vreo sută de kile, care s-a angajat să călătorească pînă la prima cu burta suptă. Graţie efortului supraomenesc făcut de respectivul, în autobuzul cu inşi stînd lipiţi unul de altul, ca lemnele într-un camion, s-a făcut loc pentru cel puţin cinci inşi de pe scară.
Citiți tot articolul →