Propaganda anticomunistă, înţelegînd prin asta producţiile postdecembriste poreclite şi cercetări, s-a străduit şi se străduieşte să-i înfăţişeze pe comunişti drept nişte fanatici ai urii de clasă, desfăşurînd în timp un program aflat aposteriori în personalitatea lor, ca un soft în măruntaiele unui calculator.
Oricît ar părea de ciudat, o asemenea imagine, produs al ţelului propagandistic de a face praf şi pulbere Comunismul ca doctrină, şi nu Comunismul ca realitate anume geografică, economică şi istorică, se înscrie în elogierea comuniştilor. Comuniştii apar astfel ca nişte oameni ieşiţi din comun prin tăria de oţel a credinţei, prin consecvenţa fără cusur în urmărirea idealurilor sorbite din opera lui Lenin, Marx şi Engels.
Imaginea asta idilică, în conflict cu esenţa comuniştilor, cea de politicieni, şi, ca politicieni, măcinaţi de ambiţia Puterii, cucerite şi păstrate, nu răspunde întrebării:
Dacă e aşa, cum de socialismul real a avut atîtea cotituri şi răsturnări, perioade de îngheţ şi perioade de dezgheţ, toate justificate prin aceiaşi Lenin, Marx şi Engels?
Citiți tot articolul →