Arhiva Afectivă. Familiile Cloambă și Miheț reunite

Pe albul feței de masă, printre linguri și resturi de pâine țopăiau două păsăruici. Se opreau, ciuguleau câte o firimitură mai mare și o zvârleau în aer. O coajă mai acătării fu luată în cioc și dusă departe. Masa de sărbătoare, fără scaune, rămăsese afară în umbra șurii. Soarele trecuse de miezul zilei și se simțea răcoare dinspre grădină. Se mutaseră cu toții în bucătărie. După câteva minute de zarvă și exclamații se făcu liniște. Stăteau pe scaune și pe laviță cu ochii țintă la ecran. Până în curte se auzi repetatul semnal al știrilor de după amiază. Remus, Rafailă și Simion Cloambă coborâră în curte, luară masa pe sus și o duseră îndărăt în bucătărie.
Televizorul vorbea țării de unul singur, cei strânși în jurul mesei rupeau pâinea, ciocneau paharele, mestecau de zor copane de pui, găluști, plăcinte, comentau imagini pe sărite, mai mușcau câte o gogonea. Femeile alternau mâncatul cu ațipitul și sporovăiau într-una. Glasurile lor porneau fie pe rând, fie deodată, ca două trâmbițe, încheind de multe ori zicerile cu șoapte împăciuitoare sau strict confidențiale.
— Iacă-tă, cuscră, cum trecură anii. Parcă mai ieri ne cotam una pă alta ..
— Ie, ne cotam să aflăm…
— De parcă nu ne știam..
— Ba ne știam și nu pre. Ș’api, omu.. până nu întreabă. …
— Pă cin’ să’ ntrebi?
— No, cum să zâc? Nu așe, pă oarece prăpădit… Când întrebi, musai să știi un să meri!
— Și mneata te-ai dus cu folosu? Adică, ai găsât ce cotai, ori nu?
— Da cine mai știe amu ce cotam io atunci? Io trăbuia să aflu dacă voi, ai lu Miheț, chiar îl vreați pe Rafailă al nost.
— Da pe Vetuța n-o știaț?
— Ba ie, cum să nu, doar o știam de copchilă. Numa că n-am dat importanță.
— Auzi, tu cuscră, ce ne făceam dacă prindheam așe o sîtuație ca vremile de-acu?
— Adică, ce vrei să zâci cu vremile de-acu?
— Uită-te, ni la televizor, că parcă m-or auzât! Io-te, cuscră dragă, la arătarea asta! Io la el parcă-i moimă*!

Pe ecran, singur în pustia străzii, cu microfonul în dreptul măștii, un reporter transmitea numărul infectaților dintr-un spital al județului.
— Cuscre! Ba nu! Șezi liniștit că vreau să mă servească băiatu nieu! Că-s vint în vizită la băiatu nieu. Îs la casa une șade biatu nieu!  Simion scoase din buzunarul hainei o batistă care părea să nu se mai termine își suflă puternic nasul, șterse ochii cu dosul palmei și strănută puternic. Mai fornăi un pic și spuse:
— Adă, Remus, scumpule, niște castraveți, rogu-te, sau batăr un gogoșar murat, că țuica voatră îi tare șî mă cam luă. Și voi ce vă sfădiți atâta? continuă cu voce de bas Simion Cloambă, socru mare cu ochii încă plini de lacrimi.
— Cine să sfădhește, mă? se rățoi Leontina, nevastă-sa. Noi comentăm vremile estea cu botniță pă față. Cum să mai puteau ei lua, Rafailă și Vetuța, dacă apucam așe thimpuri împielițate?
— Bine zâci cuscră! Ce ne făceam? Rămâneau copchii noști neluați. Ai, Doamne că nici nu vrau să mă gândhescu!

Leontina șopti la urechea Ravecăi – Simion îi tare milos. El plânje nu numa fiincă-i on pic bat, mai rău de-așe nu să îmbată, am io grijă. Da îi tătă zâua dor de fiu-su, Filă. Năroc cu Titu și Terezia, copiii cumnatului, așa ne mai alinăm gându la băiatu nost.
Remus tăcea chitic. Simțea el ceva în aer dar nu era sigur. Coborî în pivniță să aducă murături.

De sub scaun își făcu apariția Cheți, care, postându-se în fața cuscrelor Raveca Miheț și Leontina Cloambă, începu să miaune de parcă ar fi vrut ceva de la masă. Se duse spre străchinuța ei cu apă de sub fereastră, limpăi de câteva ori și reveni, cu același mieunat straniu, fixând cu privirea ciucurii feței de masă.
— Să nu-i dai! sări Raveca de pe scaun vrând să prindă bucățica de șnițel pe care soacra mare tocmai o alesese din farfuria proprie.
— Da, cum să nu-i dau? Ui la ea! Ui ce uăchi face șî cum pofthește!

La televizor se anunțau știri de ultimă oră, amânări, hotărâri, programe pe termen scurt sau lung, măriri de prețuri, înghețări de salarii, restricții de circulație, denunțuri, rețineri, câte și mai câte. Dar nimic din ce se derula pe ecran nu se potrivea aniversării lor.

Vetuța făcu loc pe masă, strânse farfuriile și puse în mijloc un castron plin de cornulețe cu magiun. Apoi, pe un colț al bufetului așeză câteva plăci de ebonită, două discuri verzi din plastic și o ilustrată din carton cu Hotel Sport Brașov, inscripționată ca un disc. Remus puse pe mut sonorul televizorului. Dispăru în dormitor de unde reveni ținând în brațe ca pe o comoară de preț pick-upul Jubileu câștigat la Cine știe câștigă în anul 1965. De fapt, premiul lui fusese o bicicletă, dar nu asta contează acum.

Hotel Sport Poiana Brasov 1960

Romanțe Electrecord

Celelalte episoade le puteți găsi aici:

• Arhiva Afectivă. De-ale lui Honoriu
• Arhiva Afectivă. Scrisoarea recomandată
• Arhiva Afectivă. Raveca privind spre viitor
  
• Arhiva Afectivă. Un binoclu, ca amintire
• Arhiva Afectivă. Esmeralda
• Arhiva Afectivă. Întâlnire la drum de seară
• Arhiva Afectivă. Rafailă iluminat
• Arhiva Afectivă. Fișa personală și pâinea cu magiun
  
• Arhiva Afectivă. Foaia lu Raveca
• Arhiva Afectivă. Drumuri spre Pădurea Covaciului
• Arhiva Afectivă. Trandafirii mici și trandafirii mari
• Arhiva Afectivă. Destinul lui Chiflă
• Arhiva Afectivă. Nu departe de Salzburg
• Arhiva Afectivă. La blouse roumaine (înregistrarea de la clacă)
• Arhiva Afectivă. Cheți în misiune
• Arhiva Afectivă. Perdeluța cu porumbei
• Arhiva Afectivă. Zeicu și Suzi or devenit glăsuitoare
• Arhiva Afectivă. Da meri pă uliță
• Arhiva Afectivă. Zeicu și cursul istoriei