Campania electorală pentru alegerile locale şi europarlamentare din data de 9 iunie începe vineri,10 mai, şi se încheie în 8 iunie. Campania în audiovizual se va încheia în 7 iunie

Arhiva Afectivă. Oameni suntem și noi, nu-i așa stimați tovarăși profesori?

1955, Timișoara, strada Ion Heliade Rădulescu, aproape de Piaţa Küttl. Plouă. Umbrela mare, neagră, cu mâner galben de lemn, deși atât de folositoare, va fi din nou lăsată afară lângă ușă. Are ceva de babă singuratică umbrela asta când stă afară să se scurgă de apă. Bunicul a plecat să se întâlnească, în față la Elit, cu nenea Peșchir, dar a uitat să ia cartela de zahăr. A plecat și fără galoși. Așa că, în casă e liniștea aia urâtă cu ”dă-mi te rog apă și un antinevralgic”. Bunica e supărată și pe mine că am făcut ferfeniță fitilul cel nou pentru primus. Dar era atât de bun pentru păpușa mea care nu are breton, ci are doar păr pictat. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Nu-i deloc ușor să scrii elegant despre mizeriile acelor timpuri

1959. Septembrie. Aveam zece ani. Era o toamnă bogată cu struguri mulți. Piața era plină de muscat, tămâioasă, coarnă. Pepeni galbeni și lubenițe se mâncau la aproape orice colț de stradă, așa „la botul calului”. Lumea se bucura de bunătățile unui august generos, dar odată cu încheierea vacanței și concediilor oamenii își „revizuiau” încălțămintea. Așa era atunci. Nu se aruncau pantofii dacă puteau să fie reparați. Ghete, sandale, mocasini etc. erau duși la pantofărie pentru ajustat, revigorat. Astfel, încălțările mai țineau un sezon, chiar două. Dar pentru noi, copiii, REGI erau „teneșii” chinezești din pânză cu talpă de cauciuc. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Previzibilul bine temperat

1961. Călătorim spre casă, întâi spre Deva. De acolo, cu o mașină, peste Dealul Mare, vom ajunge la Brad. În clipa asta, când scriu, văd și aud foșnetul ziarelor, revistelor, în liniștea dinaintea plecării. Suntem în vagonul trenului București-Deva aflat pe peronul opt al Gării de Nord. „Persoanele care au condus pe călători la tren sunt rugate să coboare din vagoane”. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Tasi dragă, doamna asta îmi zâmbește atât de frumos

Brad, 1958. E o după amiază obișnuită. Prin perdele, lumina unui septembrie blând înviorează culoarea învechită a pereților. Mama mă urmărește cum scriu. Așteaptă cu nerăbdare să termin primul rând caligrafiat. Apoi îmi dictează o nouă propoziție. Auzi, mămico, soneria de la intrare? Se ridică și cu pași grăbiți se îndreaptă spre antreu. Eu cu penița suspendată deasupra caietului dar cu privirea spre ușa întredeschisă, ciulesc urechile. E glasul lui nenea Ionică vizitiul. Bine, ne pregătim imediat zice mama. Aud deschizându-se ușa dulapului care cam scârțâie. Tata ne cheamă. Acum seara? Ce să facem în cabinet? Trebuie să ne îmbrăcăm mai gros. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Fără radio, ascultând un Stuka în picaj

Tiberiu Munteanu, cel care în anii 50 mă lua pe genunchi să ascultăm împreună concerte radio la postul Novisad, era bunicul din partea mamei. Fiu al memorandistului Alexandru Munteanu al lui Vasile*, bunicul Tiberiu era văr prin alianță cu Emil Cioran (unchiul Aurel Câlniceanu era căsătorit cu Aurelia Comăniciu, sora mamei lui Emil Cioran). Vorbind despre tatăl ei, mama spunea că a fost un om iubit de familie, prețuit de prieteni,  dar un om liniștit, modest fără dorință de parvenire. Deși a căutat mereu să fie un om corect și să nu supere pe nimeni, a suferit mari decepții și umilințe și înainte de 45 și după aceea. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Mărturisire celui ce privește

„Căpșuna perfectă”, august 1988. Filmarea a fost realizată „din mână”, cu o cameră National cu casetă VHS, în timp ce cu cealaltă mână desenam. Nu am folosit trepiedul, fiindcă nu îl aveam la acea dată. Am dorit să arăt, nu doar că natura nu poate fi concurată, ci, mai ales, că în generozitatea ei, natura ne dă spontan chei pentru rezolvări plastice pline de prospețime și inedit. La încheierea acelei filmări am notat: „Am ajuns la un stadiu destul de arid (nu neapărat deprimant) al experienței de viață - nu doar ca artist, dar mai ales ca om care gândește și simte mai bine cu ajutorul limbajului artei. Când spun arid încerc să definesc întrucâtva «peisajul» meu interior.” Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Însuflețiri

Psalmodiere. Nu am mai pictat pe sticlă de foarte mulți ani. La rugămintea unor prieteni, am încercat totuși. Am avut senzația că mă învârt pe gheață, că fac piruete fără patine. E ciudat, chiar fascinant cum încep să văd altfel totul. Și cel mai mult mă încântă că reușesc să uit “canoanele” școlii. Ei, chiar de tot nu pot uita unele “norme”. Însă, ceea ce era rigid, ceea ce era diferit față de bucuria autentică a ivirii imaginii a dispărut. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Întâmplări de pe fosta Uliță a Târgoviștei

București, 7 aprilie 1881. Ia ființă, prin Înaltul Decret Regal nr. 996, semnat de principele Carol I, Școala Specială de Artilerie şi Geniu, școală ce a funcționat inițial în București, într-o clădire de pe Ulița Târgoviștei (azi Calea Griviței), la nr. 28. Școala de Artilerie și Geniu se deschisese, în 1881, în localul din Calea Griviței nr. 28, împreună cu Școala Militară de Infanterie și Cavalerie. Era foarte prețuită, avea discipline de pregătire militară generală, discipline din științele fundamentale și științele aplicative. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Conții francezi și teatrul de revistă

Când se pornește dorul acela greu de explicat în cuvinte de Orăștia copilăriei mele, primele ce-mi apar în gând sunt ceasurile străzilor pustii din unele duminici. Stăteam singură în dreptul ultimei ferestre a casei cu porți înalte din strada Viilor, voiam să merg undeva, dar nu știam unde. Totul părea înțepenit. Din odaie, de după perdeaua croșetată de bunica Valeri, aud vocea bunicului: Stai liniștită, nu are unde să meargă. La ora asta toată lumea se odihnește. Atunci de ce iese în stradă? Ce vede în stradă? Las-o. E aici lângă casă. Nu pleacă nicăieri, e cuminte. Amorțeala caldă a asfaltului uliței se amesteca, la răstimpuri, cu adierea scurtă a igrasiei răzbătând prin ochiurile joase ale pivnițelor. De obicei, duminicile erau zile care prilejuiau marea plimbare pe corso. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Pledul unchiului Titus

București, 1 iunie 2018. Orăștie, 1957, seara. Bunicul, cu pătura în cap, ascultă Vocea Americii. Așteaptă să vină americanii și este sigur că vor veni fiindcă până și ”muta” care vinde în piață mere, de doi lei grămada, este convinsă de acest teribil “adevăr”. Întotdeauna, până ne scotocim de bani, ”muta” ne zâmbește cu cei doi dinți ai ei de viplă și ne arată prin semne cerul, pământul, apoi întinzând mâinile imită un avion în picaj. La sfârșit, ca totul să pară cât mai autentic, femeia își face ”binoclu” din degetele mâinilor și cu un gest scurt salută militărește. În lipsa chipiului, e bună și năframa. Bunicul nu a apucat să audă că după aproape 73 de ani (1945-2018), astăzi poți cânta în liniște și pace Yankee Doodle. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Copiii nu spun lucruri trăsnite

București, 2010 189 de ani de la eliberarea de sub jugul fanariot. 92 de ani de la eliberarea de sub jugul austro-ungar. 66 de ani de la eliberarea țării de sub jugul fascist. 21 de ani de la eliberarea țării de sub jugul comunist. Adunați între ei, toți acești ani dau cifra 368. Peste trei sute de ani de aiureală generală. România, ca o adolescentă naivă, când timidă, când avântată, a imitat cu obediență tot ce se putea imita din afară - fie din vest, fie din est -, fără să-i pese absolut de fel că avea la îndemână, chiar în podul casei, vechi hrisoave în care erau scrise câteva simple reguli de bună gospodărire și de bună conviețuire. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Când venea de la Viena, după ceasuri multe de mers călare…

București, 2015. Stră-străbunicul meu, Ion Ștefănescu din Munții Orăștiei, nu a fost istoric, nu a fost dacolog, nici dacopat, nici legionar, nici comunist, nici popă. Deși contemporan cu Hașdeu și Densușianu, nu i-a cunoscut și nici nu a apucat să citească articolele lor. Deci nu avea cine și cum să îl îndoctrineze. Preotul din sat, care îi era și cumnat, nu ținea slujbe de pomenire dacilor sau regelui lor, Decebal. Pomenea în cuvinte simple, cu evlavia cuvenită pentru cei stinși, pe toți cei știuți a fi „din neamul lor cel adormit.” Străbunicul Ion Ștefănescu a fost pădurar în Munții Orăștiei. În fine, generații mai școlite preferau să spună ca a fost „inginer silvic”. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Despre incredibilul „lanț trofic” al unor războaie

Dacă mă gândesc bine, povestea spusă de Tavi a lu' Floruț lângă Pădurea de Salcâm din munții Orăștiei a avut, până la urmă, asupra mea un efect tainic. La scurtă vreme după aducerea ei în prezent, așa, ca simplă relatare, am avut o nouă viziune asupra pandemiei. De ce s-a întâmplat asta? Din simplul motiv că dintr-odată am observat cum trâmbițat-orchestrata informare despre pandemie vizează în primul rând numărul contaminaților sau deceselor de covid, a oamenilor ieșiți pe stradă sau a oamenilor stând în casele lor și nicidecum numărul soldaților pieriți pe vreun câmp de bătălie. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. Mâine îți arăt strada Cristofor Columb, dacă vrei

București,1962. Pe lângă forfota și soarele Lipscaniului, în librărie e răcoare și liniște. Părinți și copii cercetând spre rafturi caută să-și amintească, pe loc, ce e important de cumpărat, alții, vorbind în șoaptă, privesc prin sticla vitrinelor noile stilouri. Uite, doi băieți s-au decis! Își iau avânt și veseli încep: Vă rugăm două... Cu un aer sever vânzătorul de la rechizite/papetărie le ponderează entuziasmul : ... două ce? aveți lista făcută? Auzind asta, îl privesc pe tata și prinzându-l de mână vreau să-l conving că nu trebuie să mai zăbovim în librărie. Da' ce s-a întâmplat? Abia am ajuns. Nu avem listă, murmur eu spășită. Citiți tot articolul

Arhiva Afectivă. În curte, stau de vorbă liniștiți sub umbrar…

Orăștie,1954. He-hee! Unde-i biata tanti Mariți a noastră care venea la șase dimineața, odată pe săptămână, și pe care, bunica o aștepta cu ibricul de cafea fierbinte ținut pe Primusul din bucătărie? Mariți, după ce își sorbea laptele cu pâine dintr-o farfurie de supă, „altfel nu”, adresa câteva cuvinte, mereu aceleași, ceșcuței de cafea căutând-o din ochi pe bunica și apoi strigând spre coridor „Săru’mâna, cofeiul nu acu; poate capăt un vinars mai târziu”. Bunica îi răspundea din cămară: „Când gați treaba, numa când gați treaba capeți vinars, da nu-l bei aici, îl duci acasă”. Citiți tot articolul
1 13 14 15 16 17