Ştirile de seară erau urmărite de întreaga Vintileasă cu o pasiune ieşită din comun, depăşită doar de cea pusă în răzuirea etichetelor de pe fundul cutiilor de bere, pentru a da de codul cîştigător, care de fapt nici nu exista. Cei din sat se grăbeau să se aşeze în faţa televizoarelor pentru a vedea dacă a doua zi va ploua sau nu. Nu pentru că voiau să ştie dacă să iasă sau nu la cîmp, aşa ceva nu mai exista de ani întregi în Vintileasa, ci pentru a şti dacă să-şi ia sau nu cu ei umbrela cînd se duceau pînă la minimarketul din Centru. În seara cu pricina, care avea să răscolească satul, cei din Vintileasa rămaseră cu gura căscată descoperind în persoana celui zis pe micul ecran, Teroristul din Vintileasa, pe Nelu Sîmbătăuan, flăcăul tîrzior, căruia toţi îi spuneau - nu știu de ce - Nicu. Citiți tot articolul →

Profit de o raită duminicală prin Centru ca să fac un popas la Librăria Bastilia din Piaţa Romană. Am mai scris, cred, despre cît de bine e să cumperi cărţi fără să te întrebi la ce-ţi folosesc. Indiscutabil, va veni o vreme cînd vei avea nevoie de ele. Cărţi despre comunism am întîlnit de fiecare dată cînd am fost la vreo librărie. N-am cumpărat nici una, zicîndu-mi că nu voi reveni niciodată asupra subiectului. Ei bine, iată că am revenit. Şi deşi pe tot raftul de sus al dulapurilor din sufragerie stau una lîngă alta cărţile despre comunism, nu găsesc nici una despre Cote. Încăperea cărţilor de Istorie e situată la etaj. La ora asta a duminicii (13 şi ceva), Librăria e pustie. Pustie e şi încăperea rezervată Istoriei. De sus, de la etaj, unde s-a amenajat o sală de sindrofii, răsună din cînd în cînd aplauze. Citiți tot articolul →

Sena, Tamisa, Neva n-au nevoie de nici o prezentare. Cum spui numele uneia dintre ele, cum te duce gîndul la oraşul prin care trece: Parisul, Londra, Petersburgul. Chao Phraya (Râul Regilor) trece prin inima Bangkok-ului. Şi deşi capitala Thailandei nu-i de ici, de colea, dacă ne gîndim că adăposteşte peste 8 milioane de locuitori, Chao Phraya nu se bucură de faima suratelor sale europene. Toată lumea ştie de oraşul de pe Sena, de oraşul de pe Tamisa, de oraşul de pe Neva, ba chiar şi de oraşul de pe Tejo, pe numele său geografic Lisabona. Nu cred că un text invocînd, în loc de Bangkok, sintagma „Oraşul de pe malurile Chao Phraya” ar provoca la lectură, altceva decît o ridicare din umeri. Pe deplin explicabil. În primul rînd, pentru că puţini oameni ştiu că există pe lumea asta un oraş cu numele de Bangkok. În al doilea rînd, pentru că – şi de s-ar şti – celor mai mulţi dintre ei le-ar fi greu să zică Oraşul de pe malurile Chao Phraya. Fie şi pentru că n-ar reuşi să nimerească genitivul. Citiți tot articolul →

Chef pe banii NATO

1. Dineu în cinstea noastră, a celor în curs de a fi reeducaţi, la restaurantul Lira din Skopje. O realitate care îmi e mai mult decît familiară. Organizatorii unor astfel de acţiuni nu scapă prilejul de a-i arde un chef pe banii instituţiei. De aceea, n-a fost acţiune de acest fel la care să nu se dea şi cîte un dineu. La a noastră se bea pe rupte şi se cîntă muzică sîrbească. Chiar dacă vor fi printre cei care vor dărîma cu şenilele casele sîrbilor, militarii NATO se dau în vînt după muzica viitorilor cotropiţi. 2. Notam în prima parte a articolului, Bărbăteşte despre lagărele de refugiaţi, din Cotidianul, 28 mai 1999, printre altele, şi aceste observaţii, de care azi nu mă dezic: „Despre lagărele de refugiaţi se poate scrie în numeroase feluri. Depinde de cine trece pe aici. Altfel vede realitatea din lagăr un occidental, pentru care absenţa untului de la breakfast e o catastrofă, şi altfel un român care se întreabă zilnic dacă va mai avea bani să-şi plătească lumina pentru luna viitoare.  Citiți tot articolul →

În staţie, o mare de oameni neliniştiţi aşteaptă, ca de obicei, autobuzul. Cîţiva dintre ei încearcă de vreo jumătate de oră s-o pornească pe jos. Fac doi-trei paşi, înspre capătul străzii, unde se vede lunecînd galben-albăstriul altor maşini, dar se răzgîndesc imediat şi se întorc speriaţi: Dacă tocmai atunci soseşte autobuzul! Peste o oră, două, cînd marginile răbdării de mult nu vor mai fi margini, autobuzul va frîna brusc în faţa lor, tremurînd din toate încheieturile, bufnind din uşile laterale, gata s-o pornească la drum, căci nu văd ce altceva ar mai putea face un autobuz oprit în staţie. Primul va face un salt înăuntru, cu aerul piratului sărit pe nava abordată, un bărbat între două vîrste, trăgînd după el un copil nedumerit, care se va ciocni de o cucoană urcată prin faţă cu o plasă de ouă în mînă. Urmările ciocnirii n-are rost să le mai povestesc. Sînt nedemne de un text în proză. Cîteva doamne argintate la tîmple, din acelea impunînd un respect deosebit bărbaţilor tineri şi cu doctoratul luat, se vor repezi la uşa din mijloc, pe care s-au prăvălit în stradă cincizeci de inşi sufocaţi, numai o apă, bătînd aerul cu mîinile. Citiți tot articolul →

Cartea lui Lilian Zamfiroiu Relaţii diplomatice româno-italiene. 1918-1920, apărută în 2011 la editura Tritonic se ocupă, după cum şi era de aşteptat, de dificultăţile ridicate în faţa României la Conferinţa de Pace de la Paris. Cea mai cunoscută dificultate rămîne campania dusă de Budapesta împotriva Tratatului de Pace cu Ungaria, mai precis, împotriva consacrării juridice a Unirii Transilvaniei cu România. Şovăielile marilor Puteri de a ne da Transilvania par justificate prin raportare la lobby-ul de care sunt capabili ungurii chiar şi azi. Mai puţin cunoscută e însă dificultatea întîmpinată de România în privinţa Tratatului care recunoştea unirea Basarabiei cu Patria Mamă. În 1918, cînd au loc tratativele pentru semnarea Tratatului, Rusia era deja URSS. La Moscova se instalase o Putere care-şi asumase, prin Program, dărîmarea capitalismului mondial pentru a ridica pe ruinele acestuia dictatura proletariatului mondial. Semnarea Tratatului de către Marile Puteri părea o simplă formalitate. Rusia bolşevică se rupsese de restul Lumii. Citiți tot articolul →

Mult timp m-am întrebat cum de pot sta femeile ore întregi, ba chiar şi ani întregi dacă s-ar putea, în raionul de confecţii al unui mare magazin. Mie, de exemplu, hectarele de rochii, fuste, costume şi cipilici nu-mi spuneau nimic. Rămîneam cu gura căscată cînd vedeam zeci de persoane feminine umblînd pe aleile dintre pajiştile de cîrpe cu un aer vădit preocupat, de şef de stat în vizită de lucru, oprindu-se în dreptul unui şir de umeraşe, luînd o ţoală, punîndu-şi-o în faţă, răsucindu-se la oglindă, ca un şurub de roată dinţată, şi apoi punînd-o la loc. Dacă ar fi fost după mine, aş fi cumpărat-o imediat, oferind vînzătoarei cu aspect de manechin, alături de credit card, şi un ditamai surîs. Ca să nu mai spun că mă blocam total cînd o astfel de posibilă cumpărătoare părăsea etajul într-o atmosferă de nemulţumire fără echivoc. Dezlegarea enigmei a venit la ultima călătorie în Germania. Dînd curs năvavului meu înrăit, am prins să hălăduiesc prin departamentele de Papetărie ale marilor magazine. Femeile sunt victime ale unui magazin de ţoale. Nici eu nu împărtăşesc altceva cînd întîlnesc în cale o Papetărie. Citiți tot articolul →