― Văzuți de sus, Simion și Leontina arată ca doi știuleți de porumb dormind în pănuși, dragii de ei, spuse zâmbind îngerul păzitor.
Strângându-și fără zgomot aripile, zbură spre ștergarul brodat de deasupra ferestrei.
― Când ceasul nopții ajunge la Salcâmu Mic, el nu sosește întotdeauna însoțit de ceasul liniștii, spuse îngerul păzitor. Sunt unele nopți blânde, calme, cu miros amărui de frunze, cu licurici stingându-se în iarbă, amețiți de mireasma trifoiului cosit. Dar sunt și seri în care neguri, aduse de supărări întâmplate în satul vecin, sau în altul mai îndepărtat, tulbură pacea nopții. Păsări, jivine, oameni nu-și găsesc somnul decât târziu, spre ziuă. Și apoi, mai vin grămadă multele griji ale fiecăruia, care și ele deseori alungă somnul binefăcător. Atunci simt și eu că e tare greu, și am mult de muncit. Dar până la urmă, împreună le biruim pe toate, și tot apucăm o oră, două, de somn.
Îngerul păzitor mai privi odată spre patul în care Simion și Leontina sforăiau pe două voci, se așeză în ștergar ca într-un hamac, deschise cărticica și începu să citească. Avea seminar a doua zi și se pregătea de zor.
Dacă Simion doarme neîntors cu fața la perete, are vise profetice. Dacă doarme cu fruntea spre răsărit se trezește de două ori în cursul nopții. Iar când adoarme ca pruncii în legănuț, atunci se întâmplă să viseze fie cu maica, cu buna sau cu alții de mult plecați din această lume.
Simion Cloambă se trezi cu o oră ‘naintea cântatului celor doi cocoși din ograda lui Adămuț Sofronie. Cocoșii ăștia ai lui Adămuț Sofronie sunt vestiți, nu doar fiindcă știu să-și armonizeze glasurile, dar și fiindcă au un fel de știință a dozării acutelor. Ce mai, sunt artiști desăvârșiți. Mai mare dragul să te trezești auzindu-i.
Așadar, Simion Cloambă deschisese ochii. Sta așa, nemișcat pe întuneric, ascultând-o pe Leontina cum respiră lângă el făcând ba phiiiiuu, ba pssșșș și tot așa. Ce mai încoace încolo, socrul mare era treaz bec! Întins în patul din bezna odăii, cu mâinile pe piept, cugeta la cele visate. O Doamne, nu-i bine să stau că mortu, își zise, și repede desfăcu palmele pe care le văzu cu degetele împletite pe piept. Cu mâinile sub ceafă privi împrejur până când, treptat, începu să deslușească ca pe niște umbre cele două scaune, măsuța, șifonierul și rama ferestrei.
Fiindcă nu trecuse ora două, îngerelul era tot în ștergar dar Simion nu-l putea vedea, mai bine zis nu mai știa să-l vadă. Era mult trecut de vârsta aceea când, fără nici o problemă, putea să-l zărească sau chiar să-i vorbească, prin semne, desigur.
Abia aștepta să se facă ziuă, să se trezească nevastă-sa, să-i poată povesti ce visase. Și, mai ales, era curios cum își va mișca ea sprâncenele când va afla vestea. Are Leontina niște ochi și niște sprâncene de numa, numa. Faină tare îi Leontina me! zise fericit Simon și adormi la loc.
Celelalte episoade le puteți găsi aici:
Lasă un răspuns